Euripide - Medeea

            Euripide, ultimul mare tragic grec este cel mai apropiat de sensibilitatea noastra contemporana. Cu toate ca autorul celor 78 de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decat la 5 concursuri. Caci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un razvratit, care afirma ca toti oamenii sunt de la natura egali: "Aceeasi mama, Natura - spunea Euripide- a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; asa incat nici un om n-are nimic care sa-l deosebeasca de ceilalti oameni; nobili sau oameni de rand, cu totii avem aceeasi obarsie."
             Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pt ca indraznea sa trateze- curajos si intr-un spirit inaintat - problemele noi ale vremii. A fost un poet tragic grec, Aristotel l-a numit "poetul tragic prin excelenta". Alaturi de Eschil si Sofocle, Euripide face parte din celebra triada a poetilor dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influentat intr-o oarecare masura de Protagoras, Euripide a impartasit unele conceptii ale sofistilor. Din vasta opera a lui Euripide (circa 90 de piese) s-au pastrat 17 tragedii si o drama satirica. El a fost primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine in variate nuante si ipostaze. Pornind de la legende cu caracter mitologic, Euripide a creat conflicte si caractere care laicizeaza in masura considerabila dramaturgia elina, mutand accentul asupra omului si problemelor sale sufletesti. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe ale fatalitatii, ci purtatori de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat probleme filosofice si etice. Din acest motiv, Euripide a fost supranumit si "filosoful scenei". A fost totodata un inovator al teatrului grec; a restrans in continuare rolul corului si a adus, alaturi de elementele tragice, si elementele comice, prevestind astfel drama.
           A introdus in compozitia tragediei intriga, peripetia, recunoasterea, prologul si asa numitul "deus ex machina", necesar pt dezlegarea nodului actiunii.
           In mitologia greaca, Medeea era fiica regelui Colchidei, Eestes. Prin urmare era nepoata lui Helios si a vrajitoarei Circe. Mama ei era oceanida Idyla, dar uneori i se atribuie drept mama Hecate, patroana tuturor vrajitoarelor. Tragedia Medeea prezinta povestea din momentul in care Medeea este parasita de Iason. Fara Medeea, Iason nu ar fi putut sa obtina Lana de aur, dansa fiind cea care i-a dat alifia destinata sa-l protejeze de arsurile taurilor lui Hephaistos si care a adormit dragonul prin farmecele sale. O varianta tarzie, pomeneste de faptul ca Medeea era in realitate, o printesa plina de omenie care se opunea politicii tatalui sau de a-i ucide pe toti strainii ajunsi in  tinutul sau.
          Ca si celelalte tragedii create de Euripide, Medeea aduce in prim plan personaje animate de pasiuni puternice, sfasiate de lupta dintre patima mistuitoare si sentimentele pure, curate. Autorul pune accentul pe aspectele psihologice ale comportamentului eroilor sai. De aceasta data nenorocirea personajelor nu mai este pusa pe seama unei forte superioare ci este cauzata de propriile lor patimi si actiuni.

         Iason o paraseste pe Medeea, sotia sa, pe care o adusese de pe meleagurile indepartate, pt a incheia o noua casatorie, cu fiica lui Creon, regele Corintului. Uzand, prin viclesug, de o licoare otravita pe care a pregatit-o singura, Medeea isi ucide rivala, intr-un exces de gelozie si disperare, urmarita pana la obsesie de ideea razbunarii pe sotul infidel, Medeea i-a cumplita hotarare, pe care pana la sfarsit o va indeplini, de a-si ucide cei doi copii, care sunt totodata si copiii lui Iason.
           Euripide surprinde in aceasta opera, cu o deosebita profunzime psihologica, framantarile, oscilatiile Medeei care trece prin stari alternante de forta si slabiciune, determinate de dorinta ei de razbunare si de dragostea pe care le-o poarta copiilor sai.
         In aceasta opera privirea ne este atintita tot timpul asupra personajului principal. Interesul dramatic vine din crearea unui personaj profund uman, sfasiat de framantari pasionale, pe cat de veridic pe atat de tragic. Medeea este prin excelenta o fiinta pasionala.

                  " Trebuie sa indraznesc, fie ca izbutesc, fie ca nu."
                  "Al doilea gand este mai intelept."
                  "Iubirea veche piere-n fata celei noi."
                  "Urmeaza-ti viata de tanar casatorit."

Mahabharata - Legenda lui Nala si Damayanti

        Legenda incepe cu prezentarea unui rege tanar pe nume Nala. Acesta este fiul lui Virasena. Aflam despre acesta ca este dibaci in supunerea armasarilor, un bun arcas, cunostea invatatura sacra, era foarte frumos, dar totusi inca nu-si gasise aleasa. Tot atunci traia si regele Bhima, in Vidarbha, care avea o putere infricosatoare incat si cei mai puternici se temeau de el.Acest Bhima si regina lui aveau trei baieti nobili si o fata pe nume Damayanti, care era atat de frumoasa incat s-a raspandit aceasta veste chiar dincolo de hotare.
         Trimisii lui Nala ii vorbesc acestuia despre Damayanti si frumusetea ei, in timp ce fecioarele il laudau pe Nala catre Damayanti. Nala se indragosteste de Damayanti desi nu a vazut-o niciodata.
Aflandu-se in gradina palatului, Nala prinde o lebada care ii vorbeste cu glas omenesc care il roaga sa nu o omoare si-i promite ca-i va vorbi Damayantiei despre el. Apoi lebedele au zburat spre Vidarbha, in gradina palatului unde se afla Damayanti, care incercand sa prinda lebada este uimita de vorbele rostite de ea. Lebada o sfatuieste pe Damayanti sa se casatoreasca cu Nala si de asemenea ii spune ca este un erou fara seaman si ca trebuie sa-si aleaga o mireasa fara seama, aceasta fiind ea.
        La aceste vorbe, Damayanti roaga lebada sa-l caute pe Nala si sa-i vorbeasca despre ea, ceea ce si face. Bhima afla ca Damayanti este trista si acesta se gandeste ca a sosit vremea ca ea sa-si aleaga un sot si de aceea a poruncit sa vina eroi de pretutindeni. Nala merge si el spre Bhima,iar pe drum se intalneste cu Indra, zeul zeilor; Agni,seul focului; Varuna, zeul apelor si Yana, cel care-i judeca pe morti. Nala este pus sa promita ca ii va ajuta pe acestia sa-i aleaga Damayanti. Ajuns la palat si dand fata cu Damayanti, aceasta il intreaba cine este, iar el ii raspunde ca este Nala, sol al zeilor si-i spune sa-si aleaga unul dintre ei.

        Damayanti ii spune sa nu o respinga caci altfel recurge la otrava, foc, apa si franghie. Ii cere lui Nala sa vina impreuna cu zeii la svaymuara si acolo il va alege de fata cu stapanii omenirii. Nala se intoarce la zei si le povesteste toata intamplarea. Cand a sosit momentul alegerii, cei patru zei au luat infatisarea lui Nala, astfel Damayanti fiind incurcata, nestiind cum sa-i deosebeasca. Atunci Damayanti se roaga zeilor sa-i arate care este adevaratul Nala. Zeii s-au milostivit la rugaciunea ei astfel ascultand-o. Si astfel, Damayanti il alege pe Nala, regele fiind cam dezamagit. Acestia au primit de laq fiecare din cei patru zei o putere. Dupa nunta, cei doi au locuit o perioada impreuna cu regele Bhima, iar mai tarziu s-au intors la Nishdha. Cei doi au fost binecuvantati cu un fiu si o fiica.
       Zeii, in drum spre palatul lor, se intalnesc cu o pereche de demoni care mergeau sa o i-a pe Damayanti de sotie, dar afla ca alesul a fost Nala. Demonul Kali de manie se razbuna facandu-l astfel pe Nala sa piarda tot ceea ce are la jocurile cu zar. Si fratele lui Nala, Pushkara castiga regatul, de asemenea a dat o lege ca cine se imprieteneste cu Nala sa moara. Astfel, Nala este nevoit sa plece. Damayanti a trimis copiii la palatul tatalui ei, iar Nala o roaga sa plecesi ea, dar aceasta refuza sa-l paraseasca. Impins de demonul Kali, Nala o paraseste pe Damayanti in timp ce aceasta dormea in coliba. In timp ce Damayanti il cauta ii apar in cale trei pustnici care i-au profetit ca "se va intoarce timpul, cand Nala iar va domni cu dreptate alaturi de ea. Intre timp Nala este strigat de un sarpe care ardea in flacari. I-a spus sa numere 10 pasi, iar cand numara al zecelea pas Nala a fost muscat de sarpe pierzandu-si chipul regesc. Sarpele ii spuse ca sa nu se sperie si ce are de facut pt a-si recastiga regatul si sotia. De asemenea ii spuse ca demonul Kali s-a cuibarit in trupul lui. Apoi sarpele a disparut.
       In cele din urma Damayanti ajunge la palatul tatalui ei rugandu-si parintii sa-i caute sotul. Nala este gasit sub o alta infatisare, insa in urma siretlicului pus la cale de Damayanti, aceasta isi da seama ca vizitiul este Nala. Cand cei doi se intalnesc, Nala isi pune haine pe care i-adat-o sarpele si astfel isi recapata infatisarea.
                   Intalnim simbolul sarpelui care aici nu este rolul negativ ci cel care il ajuta pe Nala, ii spune ceea ce trebuie sa faca pt a-si recastiga palatul si sotia. De asemenea il musca pt ca stie ca veninul lui va fi cu greu suportat de demonul care a pus stapanire pe trupul lui Nala.
                   Intalnim tema iubirii si a credintei. Cu toate cele intamplate iubirea dintre cei doi nu poate fi distrusa nici cu toate fortele raului, iar Damayanti nu-si pierde credinta, ea eate sigura ca-si va regasi sotul.

Amin Maalouf - Scarile Levantului

Romancier prolific, tradus in peste 20 de limbi, Amin Maalouf debuteaza in 1983 cu eseul Cruciadele vazute de arabi, urmat de romanele Leon Africanul (1986), Samarkand(1988, pt care i se decerneaza Prix des Maisons de la Presse), Gradinile luminii (1991), Primul secol dupa Beatrice (1992), Stanca lui Tanios (1993) care este distins cu prestigiosul Premiu Goncourt, Scarile Levantului (1996) si Periplul lui Baldassare (2000, incununat cu Premiul Jacques Audiberti- Ville d'Antibes). Volumul de eseuri Indentitati ucigase a aparut in 1998.
Inca de la inceputul romanului, autorul ne spune ca aceasta povestire nu-i apartine, ci ea istoriseste viata altcuiva. Astfel, naratorul romanului recunoaste, printre calatorii de la metrou, chipul unui barbat pe care il vazuse intr-o fotografie din manualul de istorie. Trebuia sa ajunga la o intalnire, insa acesta i-a urma barbatului si chiar il insoteste pe strada Hubert Hughes, pe care barbatul o cauta. Cei doi intra in discutie si astfel naratorul este invitat sa se intalneasca pt a-i povesti tot trecutul sau. In capitolul "Joi dimineata", inca de la ora 9 cei doi se aflau in camera de hotel al lui Ossyan Ketabdar. In acest moment incepe a-si spune povestea Ossyan - povestea lui care incepe cu mult inainte de nasterea lui. Aceasta incepe inca de pe vremea bunicilor sai. El descinde dintr-o familie nobila, care s-a aflat la guvernare in timpul Imperiului Otoman; bunica lui a avut o conditie speciala, iar tatal lui a avut o copilarie neobisnuita, pe cand Ossyan este predestinat unei vieti iesite din comun. Tot in acest capitol ne este descrisa prietenia dintre un turc si un armean, ceea ce parea o prietenie neobisnuita in acele vremuri, poate chiar imposibila. In cele din urma, Ossyan paraseste lumea sufocanta a casei parintesti din Beirut si pleaca in Franta pt a studia medicina. Acesta este sprijinit de sora sa care ii promite ca va avea grija de tatal lor cand va veni vremea si il incurajeaza sa lupte pt dorinta lui de a deveni medic.
In capitolul "Joi seara", Ossyan ne prezinta viata lui departe de casa, discutiile cu camarazii lui de la medicina. Acesta se imprieteneste cu un tip Bertrand devenind astefl un fel de marioneta a acestuia. Ossyan se supune ordinelor date de Bertrand conform caruia trebuie sa imparta diverse biletele fara sa fie vazut, sa scrie pe zidurile orasului cu creta, iar cand "banda" lui Bertrand ajunge sa isi creeze propriul ziar, Ossyan participa la impartirea ziarelor prin oras. Intr-o zi, crezand ca este urmarit se vede nevoit sa plece. Astfel el pleaca la alti membrii a-i "bandei", Daniele si Edouard unde o cunoaste pe Clara. Ossyan isi alege un nume de rezistenta : Baku, cum ii spunea bunicul sau cand era copil. De asemenea, el este nevoit sa isi schimbe identitatea de tot. Cand situatia s-a calmat si pericolul pare sa fi disparut, Ossyan se intoarce pt a-si continua studiile. Afla, de asemenea, ca jandarmul care crezuse ca il urmarea nu era nimeni altul decat ginerele femeii unde stase in gazda si ca de fapt acesta venea sa ii faca curte fetei gazdei.
In capitolul "Vineri dimineata" , Ossyan ne povesteste intoarcerea sa acasa, afla ca sora sa se casatorise. Intre timp ii moare bunica si este vizitat de Clara caruia nu indrazneste sa-i marturiseasca ca o iubeste, ci doar o face sa ii promita ca ii va scrie. Cand acesta primeste scrisoare de la Clara, este dezamagit deoarece ea nu pomeneste deloc de relatia dintre ei sau despre sarutul pe care si l-au dat atunci cand Ossyan a vizitat-o la hotelul unde era pt a-i spune sa ii scrie. Cand cei doi se intalnesc din  nou, dupa un timp, Ossyan sfarseste prin a-si marturisi iubirea pt Clara si o cere de sotie. Aceasta accepta.
In urmatoarele capitole, Ossyan ne povesteste despre nunta lor; despre cum sarbatoresc; intoarcerea fratelui sau din inchisoare si faptul ca sotia lui a ramas insarcinata. Mutandu-se din casa parinteasca in urma sosirii fratelui sau, Ossyan este nevoit sa-si paraseasca insarcinata pt a-i fi alaturi tatalui sau a carui stare de sanatate se inrautateste pe zi ce trece. Dupa moartea tatalui, Ossyan este trimis de fratele lui la un sanatoriu unde este "drogat" pt a-l face sa para nebun. Acesta este cautat si gasit de fiica lui care ii reda pofta de viata si incearca sa isi revina pacalind pe cei care il supravegheau sa isi bea cafeaua cu gust de medicamente. Astfel el o astepta pe fiica lui Nadia sa vina sa il salveze, insa aceasta fiind influentata de vorbele lui Bertrand conform carora tatal ei este nebun, renunta in a-l mai salva. Ossyan reuseste sa plece atunci cand spitalul este asediat. Se intalneste cu Bertrand caruia ii povesteste prin ce  a trecut si ii cere adresa Clarei pt a-i scrie. Ossyan ii da o intalnire care urma sa aiba loc duminica. Aici se sfarseste povestea sa.
In capitolul "Duminica", autorul ne povesteste ca asteapta cu nerabdare sa vada daca Clara va veni la intalnire. Astfel aflam ca sotia lui Ossyan a venit la intalnire si ca exista o sansa pt cei doi sa-si refaca viata impreuna.

Personaje:
Ossyan Ketabdar (Baku)
Nubar - medic, bunicul lui Ossyan
Iffet - bunica
Iffet - sora lui Ossyan
Salem - fratele lui Ossyan
Bertrand
Lobo
Daniele
Edouard
Clara
Emdem
Nadia

Salman Rushdie - Copiii din miez de noapte

Romanul Copiii din miez de noapte este povestea celor 1001 copii nascuti la miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947, cand India isi proclama independenta fata de Marea Britanie. Toti acesti copii sunt inzestrati cu puteri supransturale, iar romanul urmareste indeaproape destinele a doi dintre ei : Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse sarace, si Shiva, singurul mostenitor al unei familii musulmane instarite, destine care se incruciseaza in chip straniu in clipa in care cei doi sunt schimbati la nastere.

Sentimentul timpului, inconsistenţa temporală, reluări şi anticipări in „Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie

        Eroul operei și în același timp naratorul,Saleem Sinai,ajuns la vârsta de treizeci și unu de ani povestește istoria vieții lui în mod retrospectiv,povestindu-i totodată și viitoarei lui soție,Padma.

        Succesiunea lineară a evenimentelor este înlocuită cu amalgamarea lor acronologică,naratorul începe a-și scrie memoriile prin prezentarea momentului în care s-a născut: „M-am născut în orașul Bombay...pe data de 15 august 1947...când a bătut de miezul nopții...”(Cartea întâi,Cearșaful găurit,pagina 9). Naratorul anticipează ce se va întâmpla în viitor: „Pe durata următoarelor trei decenii,nu aveam cum să scap”(pagina 9). Timpul își pierde continuitatea,Saleem „întorcându-se” și mai în trecut,cu treizeci și doi de ani înainte de nașterea lui: „...trebuie să mă înham la munca de reconstituire a propiei vieți din clipa când a început efectiv,cu treizeci si doi de ani înainte de nașterea aceea concretă,...” (pagina 10), începând astfel să spună povestea bunicului: „...la începutul primăverii lui 1915,bunicul meu...”(pagina 10).

        Ordinea temporală este din nou tulburată,naratorul Saleem ne povestește despre întâlnirea tânărului său bunic,care devenise nu de mult doctor,cu barcagiul Tai(pagina 16);apoi în capitolul Mercurocrom,Saleem revine asupra poveștii cearșafului găurit: „...Naseem Ghai,fata moșierului,a contractat o puzderie de boli minore,...la fiecare vizită i se permitea să vadă prin cearșaful mutilat,un alt cerc cu diametrul de douăzeci de centimetri din corpul tinerei.”(pagina 31). După prezentarea poveștii cearșafului găurit,naratorul revine asupra barcagiului Tai: „Între timp,barcagiul Tai luase deja hotărârea nemotivată de a nu se mai spăla.”(pagina 35) .

        Naratorul înaintează povestea cu nouă ani după nașterea sa,amintindu-și de tradiționala piesă de Anul Nou: „Acum sunt distribuit în rolul unei stafii.Am nouă ani...”(pagina 40),dupa care acesta continuă să povestească despre bunicii săi. Pe alocuri,perspectiva temporală care în cea mai mare parte a operei este discontinuă este întreruptă nu doar de erorile de cronologie,de reîntoarcere în timp sau de trimiteri la ce se întâmplă în viitor ci și de intervențile subiective ale Padmei pe care naratorul le introduce în operă: „...Încearcă să mă facă să plec de la birou:-Mănâncă,na,se sleiește...”(pagina30); „Am fost întrerupt de Padma...-Păi,dacă ai de gând să-ți pierzi timpul stricându-ți ochii cu mâzgălelile alea,măcar citește-mi-le și mie....;etc”(pagina 41).

        Relațiile temporale au două dimensiuni. Una arhaică, dominată de dogmele religioase [problema dintre hinduși și musulmani-se spune că musulmanii sunt mai credincioși decât hindușii și creștinii- ;grupul Ravana care îi atacă pe musulmani: „...mișcare antimusulmană fanatică...incendia prăvăliile și depozitele aflate în propietatea musulmanilor.” (pagina98)] și o altă dimensiune aproximativ contemporană cu apariția romanului. Timpul narativ presupune distincția între timpul povestit (evenimentele relatate au loc cu treizeci și doi de ani înainte de nașterea naratorului) și timpul povestirii (momentul,perioada în care naratorul pune pe hârtie acele întâmplări).

        Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back și feed-back. Naratorul ne mărturisește că pentru a ne povesti acele întâmplări care au avut loc înainte de nașterea sa a trebuit să le extragă din tot felul de cotloane nedeslușite ale minții din cauză că nu a fost de față la nașterea lor. Amalgamarea acronologica a evenimentelor își face din nou simțită prezența,naratorul ne povestește momentul în care mama sa merge la profet,prezicător și în același timp își amintește de „Butt care o să moară într-un tren cu destinația Pakistan” și de „Mustapha Kema,care o să fie ucis...”(pagina 113).Aici,naratorul face trimitere la ceea ce se va întâmpla în viitor. O altă referire în viitor este aceea că Oache și Briantină vor avea oarecum de suferit din cauza lui Saleem:„...că urma să le distrug viețile...”(pagina 134).

        Naratorul „ne anunță” că va reveni cu descrierea buzelor profetului:„trebuie să descriu și buzele,dar mai târziu...”(pagina 119),ceea ce și face după ce ne dezvăluie profețiile,revine la descrierea buzelor :„...ce fel de buze avea?Răspunsul inevitabil este: pline,cărnoase din cale afară,poetice.”(pagina 120).

        În această operă,eșecurile ontologice și istorice și relativizarea se bazează și pe straniul temporalitații orientale. Însuși naratorul ne spune că „timpul în experiența lui s-a dovedit la fel de variabil și inconstant ca aprovizionarea cu energie electrică din Bombay. Dacă nu mă credeţi, sunaţi la robotul care anunţă ora exactă - din cauză că depinde de electricitate, are de obicei un decalaj de cîteva ore. Asta dacă nu cumva decalajul e al nostru... Nu se poate spune despre nici un popor care are acelaşi cuvînt pentru 'ieri' şi 'mâine' că deţine un control ferm asupra timpului.”(pagina 147).

Pe lângă faptul că Saleem pune pe hârtie întâmplările acronologic,probabil după cum și le amintește,mărturisirea lui (timpul în experiența lui...) poate fi de asemenea considerat un motiv pentru care timpul în opera sa nu este cronologic. Tot din cele menționate de către narator,putem deduce faptul că timpul este imprevizibil,nu știm niciodată la ce să ne așteptăm și ce ne oferă;timpul nu poate fi controlat.

        Succesiunea lineară a evenimentelor este înlocuită cu amalgamarea lor acronologică. Deși naratorul deschide cartea prin a ne spune data,anul,locul si ora la care s-a născut nu continuă fericitul eveniment decât în capitolul opt intitulat Tic,tac. Ordinea temporală este tulburată și de insertia întâmplarilor anterioare din existenta personajelor în dinamica evenimențială (până ajunge naratorul să ne povestească nașterea sa,ne spune ce s-a întâmplat cu treizeci și doi de ani ănainte de nașterea sa și facem cunoștință cu bunicul său și celelalte personaje:„și dacă o să vreți să mă cunoașteți doar pe mine,o să trebuiască să-i dați pe gât pe toți.”(pagina 10) ,dar și de întoarceri frecvente în istoria contemporană și trecută a Indiei (probleme religioase,proclamarea Independenței,etc).

    

         Personajele sunt uitate câteodată într-o situaţie anume, pentru a fi reluate ulterior din aceeaşi poziţie, de parcă pentru ei timpul nu s-ar fi scurs. În capitolul Methwold naratorul ne povestește despre mutarea părinților săi în Bombay și Methwold,însă abandonează acest subiect începând să ne vorbească despre Mary Pereira: „Lăsându-i pe Ahmed și Amina cu cântecele lui Wee Willie Winkie,dau sin aripi,mă îndrept spre zona Fortului Vechi,trecând pe lângă Flora Fountain,și ajung la o clădire mare,plină de o lumină slabă,pretențioasă,și de parfumul unor cădelnițe legănate...fiindcă aici,în St.Thomas Cathedral,domnișoara Mary Pereira învață despre culoarea lui Dumnezeu.” (pagina 142). 

        În capitolul Tic,tac, Saleem,naratorul, revine asupra nașterii sale făcând din nou referire,pe scurt,la bunicul său,barcagiul Tai,cearșaful găurit,la diferite întâmplări pe care naratorul le-a prezentat în capitolele precedente:„Cu treizeci și trei de ani înaintea....Un barcagiu care...Și a existat un cearșaf...etc”(pagina 147,148).  După ce naratorul ne-a povestit nașterea sa, revine la ceea ce anticipase la începutul cărții: „Acum tata a început să se gândească la mine(neștiind...).Din cauză că imaginile chipului meu i s-au învălmășit

În minte,a uitat de scaun;contropit de dragostea pentru mine(cu toate că...),mustind de ea din creștet până în tălpi,a dat drumul scaunului....Puterea chipului meu...l-a făcut pe Ahmed Sinai să scape scaunul din mâini și să-l lase să cadă,...scaunul în cădere i-a zdrobit degetul mare de la picior.(pagina 161). Aici ne este relatat momentul în care tatăl său s-a lovit la degetul mare de la picior,ceea ce naratorul anticipase la început. De asemenea ”neștiind...” și ”cu toate că...” anticipează faptul că el nu va fi fiul lui Ahmed Sinai deoarece destinele celor doi bebeluși au fost schimbate de către Mary Pareira.

        Naratorul începe să ne spună despre venirea celor două persoane de la Times of India,dar întrerupe revenind în prezent și amintindu-și că nu cu mult timp în urmă a vizitat o grădină de cactuși unde cândva,cu mulți ani în urmă,a îngropat un glob metalic de jucărie din care a scos lucrurile pe care,acum,în timp ce scrie memoriile le tine în mâna stângă.După care revine la apariția sa în ziar.

        Protagonistul-narator revine în prezent,dar privind în trecut la Bombay-ul copilăriei sale: „Acum,uitându-mă în urmă cu ochii aceia de copil,văd totul perfect...Și ce văd?...Bombay-ul nostru...”(pagina 175). Saleem Sinai,ne spune că înainte cu câteva ore de nașterea sa,mama lui,Amina Sinai,avusese un vis; un vis la care face din nou referire povestindu-l: „...În visul acela,...”(pagina 178). Protagonistul își amintește de povestea pescarului,înaintând astfel  nararea  cu șapte ani de la nașterea sa și povestiind astfel momentul în care tatăl său îi spune atât lui cât și surorii sale,Maimuța de Bronz,povestea acelui pescar.În același timp,aici,naratorul anticipează că va avea o soră care se va naște după un an de la nașterea lui: „...de la începutul lui 1948,...evenimentele au curs cu nemiluita,așa că în septembrie,când s-a născut Maimuța de Bronz,...(pagina 191).O altă anticipare a viitoarei surori: „Cu Maimuța de Bronz crescându-i în pântece,...”(pagina 195). După ce naratorul ne povestește cele întâmplate la sfârșitul lui august 1948 înaintează prin relatarea evenimetelor petrecute în vara anului 1956 care sunt prezentate și ele acronologic,naratorul ne povestește că sora sa a fost mușcată de un câine la vârsta de șase ani,apoi ne spune despre certitudinea pe care el o avea deja la vârsta de nouă ani,după care ne spune cele întâmplate pe când avea vârsta de aproape opt ani.

        Moartea cântărețului Wee Willie Winkie este precizată  la sfârșitul capitolului Radio All-India prin: „apropo...cam pe la sfârșitul lui 1956 a murit și cântărețul...”(pagina 251); (probabil naratorul atunci își amintește acest eveniment pe care îl precizează printr-un „apropo”) – reprezintă o altă eroare de cronologie.  Naratorul în capitolul „La Pioneer Café” își amintește că a uitat să ne descrie fabrica pe timp de zi( ceea ce și face) : „Până acum nu v-am arătat fabrica pe timp de zi.Iată ce a rămas nedescris:...”(pagina 292).Tot în acest capitol,naratorul aduce în discuție din nou momentul în care mama lui și-a schimbat numele,și-a propus să se îndrăgostească de soțul ei pe bucățele,etc: „A fost odată ca niciodată o mamă care,ca să ajungă așa ceva,s-a învoit să-și schimbe numele,care și-a propus...(pagina 298); și de asemenea,ne spune despre Nadir Han,soțul subteran.

        Apare din nou o altă eroare de cronologie,naratorul-protagonist își dă seama că a făcut o greșeală cronologică în ceea ce privește alegerile din 1957: „Abia după aceea îmi dau seama că am făcut o greșeală-alegerile din 1957 au avut loc înainte,nu după ce am împlinit zece ani.”La sfârșitul capitolului „Puștiul Kolynos”,naratorul realizează că uitase să vorbească despre Conferința Copiilor din Miez de Noapte (despre care naratorul va vorbi în următorul capitol): „Acum îmi dau seama că n-am spus nimic în tot capitolul despre Conferința Copiilor din Miez de Noapte.”(pagina 350). Naratorul se întoarce din nou în timp: „Acum nu mai am timp să mă opresc;nu e timp pentru înțelegere sau panică;am mers deja mai departe decât s-ar fi cuvenit întorcându-mă puțin în timp,trebuie să spun că mai preluasem ceva de la Aadam Aziz;căci în cea de-a douăzeci și treia zi de doliu...”(pagina 383-384),după care pune punct poveștii bunicului: „Ar fi bine să pun punct poveștii bunicului chiar în clipa asta; am avansat destul de mult și s-ar putea ca mai târziu să nu mai am ocazia...”(pagina 385),anticipează moartea bunicului care va avea loc în 25 decembrie 1963 și se întoarce din nou în 1958. Este anticipată,de asemenea,și moartea mamei sale,Amina Sinai,care a murit nouă ani mai târziu de la mărturisirea lui Saleem(că poate citi gândurile celorlalți) care nu a fost crezut.Mama lui va muri neștiind că acest lucru este adevărat. De asemenea „Ar fi bine să pun punct poveștii bunicului chiar în clipa asta; am avansat destul de mult și s-ar putea ca mai târziu să nu mai am ocazia.” ne dă oarecum de înțeles că mai târziu,dacă timpul îi permite,va reveni asupra poveștii bunicului.

        Începând de la ultimul capitol al cărțiii a doua,așa cum notează naratorul Saleem Sinai timpul se cerne nu spre o naștere ci spre un final: „Ce așteaptă să fie spus: întoarcerea tic-tac-ului.Acum însă timpul se cerne spre un final,nu spre o naștere;...”(pagina 455). Întoarcerea tic-tac-ului și cele menționate de narator mă duce cu gândul la timpul,care la începutul operei putem spune că avea „răbdare” cu personajele,evenimentele având loc într-un mod lent și nu precipitat. Iar,spre finalul romanului,acțiunea parcă s-ar petrece într-un alt plan temporal ca și când evenimetele ar lua o întorsătură,petrecându-se într-un mod precipitat,timpul părând,astfel,a nu mai avea „răbdare” apropiindu-se cât mai repede de final.

        Timpul în operă devine fluid,diversele momente din istorie și dialoguri sunt intercalate. Întreaga poveste, atât cea a Indiei cât și cea a vieții naratorului, este construită pe baza memorilor legate de anumite fragmente,evenimente din trecut. Putem spune că prima parte (înainte de nașterea naratorului) este o ficține deoarece însuși naratorul notează faptul că,nefiind prezent la cele întâmplate înainte de nașterea sa,trebuie să „caute” în adâncul minții(folosindu-și imaginația).Iar a doua parte(după nașterea naratorului) poate fi considerată o experiență de viață,un destin care se împletește cu  cel al Indiei. Apar erori de cronologie,naratorul amintindu-și diverse întâmplari întrerupe firul cronologic pentru a povesti cele amintite (își amintește de asasinarea lui Mahatma Gadhi,piesa de Anul Nou,urmărirea criminalului periculos (Joseph D Costa), etc). 

Reproducerea,atât a spațiului cât și a timpului implică o reconstituire bazată pe memoria voluntară și cea involuntară. Memoria care înregistrează evenimentele este distorsionată,astfel fiind răspunzătoare de erori de cronologie.

        Povestea începe cu treizeci şi doi de ani înaintea naşterii protagonistului-narator (naratorul anticipând nașterea sa chiar la începutul romanului) şi se termină precipitat (după cum am notat mai sus,timpul pare a se grăbi spre final), printr-o implozie, în plină tinereţe a acestuia.

      

Bibliografie

Salman Rushdie,Copiii din miez de noapte; traducere și note de Radu Paraschivescu.

Ediția a II-a,revăzută. Iași: Editura Polirom,2007

ISBN 978-973-46-0602-3

GRACE AKELLO - Encounter

Teach me to laugh once more
let me laugh with Africa my mother
I want to dance her drum-beats
I am tired of her cries
Scream with laughter
roar with laughter
Oh, how I hate this groaning

Africa groans
under the load of her kwashiokered children
she weeps
what woman would laugh
over her children's graves

I want to laugh once again
let me laugh with you
yes, even you my brother who blames me for breeding...
I laugh with you
even you who sell me guns
preserving world peace
while my blood, Africa's blood stains Earth
let laughter be my gift to you
my generous heart overflows with laughter
money and vanity harden yours
clogged in your veins, the blood no longer warms your heart
I will teach you yet

I am not bush, lion, savagery
mine are the sinews which built your cities
my sons fighting your wars
gave you victory, prestige
wherein lies the savagery in Africa...
Your sons in Africa looted our family chests
raping the very bowels of our earth
our gold line the streets of your cities...
where are pavements in Africa

Laugh with me
Do not laugh at me
my smile forgives all
but greed fetters your heart
the nightmare of our encounter is not over
your overgrown offspring
swear by the western god of money and free enterprise
that they are doing their best for Africa
indeed, Africa the dumping ground
Africa the vast experimental ground
the army bases in the developing parts
enhanced military aid in the loyal parts
family planning programmes in the advanced parts

My son built your cities
What did your son do for me...

When I have Fears that I may cease to be by John Keats. 1795–1821

WHEN I have fears that I may cease to be

Before my pen has glean’d my teeming brain,

Before high piled books, in charact’ry,

Hold like rich garners the full-ripen’d grain;

When I behold, upon the night’s starr’d face,

Huge cloudy symbols of a high romance,

And think that I may never live to trace

Their shadows, with the magic hand of chance;

And when I feel, fair creature of an hour!

That I shall never look upon thee more,

Never have relish in the faery power

Of unreflecting love!—then on the shore

Of the wide world I stand alone, and think

Till Love and Fame to nothingness do sink