English Literature in the 14th century

                  The 14th and 15th centuries were characterized by conflict in the political and military fields both at home and abroad, and also in the daily life of villages. War with France continued intermittently throughout the period, and included the Hundred Years' War from 1337 to 1453.
Chivalry ideals were cultivated by the King and his courtiers as a useful way of persuading men to fight, by creating the idea that war was a noble and glorious thing. The 14th century in England did not mean political and government problems only. The outbreak of the Black Death in 1348 brought about profound social and economic changes. The disease killed between one third and one half of the population, and was followed by further outbreaks in 1361 and 1369. This population decline resulted in severe labour shortages and in the abandonment of a large number of villages.

                 Towards the end of the 14th century, there appeared some other revolutionary movements, and the beginning of the war between England and France (1337 – 1453) brought its contribution to the development of social contradictions as well.The 15th century was a period of transition: the Middle Ages were coming to an end, and the foundations of modern society were being laid. 

It is surprising to observe that under the given circumstances, the second half of the 14th century marked a great developement of literature. Wonderful artistic works appeared, describing in a more or less explicit way, life in that eventful period. Four important writers defined the spirit of the time in their literary creations: 

William Langland

John Gower

Geoffrey Chaucer 

Geoffrey Chaucer is regarded as England's first poet of world importance who deserves to be called „the morning star of English poetry”.The novelty of his poetic artistry and his deep interest in the aspects of his society prove that a new spirit was already at work in the 14th   century English literature.Chaucer was born in 1343 in London, although the exact date and location of his birth are not known. His father and grandfather were both London vintners and before that, for several generations, the family were merchants in Ipswich. His name is derived from the French chausseur, meaning shoemaker. Chaucer’s Canterbury Tales appeared quite naturally, as to tell stories or to go on pilgrimages was in the air of the time. Somewhere about 1386, the poet planned to collect about 120 to 124 tales and to put them together in one single work, as told by a number of about 30 pilgrims on their way to the tomb of Thomas-à-Becket in Canterbury. The „General Prologue” in itself is the splendid creation of a genius. It begins with a brief description of nature in spring time, not extremely ornamented, but very suggestive. It is April, everything exhales an air of joy, the birds are singing, the sun is shining and the flowers are in bloom. The relationship between man and nature is observed, even if in a rather mocking tone.

The tales present varied themes, as their sources of inspiration were also varied, and the characters only retell them. They belong to all types of medieval literature. They were inspired from:

the chivalry romances (e.g. the Knight’s tale, the Squire’s tale);

the burlesque of chivalry romance (e.g. Chaucer’s tale of Sir Thopaz)

adaptations of the Arthurian cycle that have become folk fairy tales (e.g. the Wife of Bath’s tale)

stories based on medieval scriptural stories which have a moralizing tendency (the Sergeant of Law’s Tale, the Monk’s Tale. The Nun’s tale)

the French fabliaux (the Miller’s tale, The tales of the Reeve, Merchant, Friar, Summoner, Cook, Shipman)

one tale sugessted by the French romance Le Roman de Renard ( the Nun’s story of the cock Chanticleer, who managed to cheat on Russel, the fox).

Anglo-Saxon Literature

              English literature is one of the oldest European literatures. Based on the material provided by the wanderings of the Germanic tribes, it underwent many changes, nevertheless managing to preserve its originality.

              British literature is literature from the United Kingdom, the Isle of Man and the Channel Islands. By far the largest part of this literature is written in the English language, but there are also separate literatures in Latin, Welsh, Scottish Gaelic, Scots, Cornish, Manx and other languages. Northern Ireland is the only part of Ireland still part of the United Kingdom and it possesses literature in English, Ulster Scots and Irish. Irish writers have also played an important part in the development of English-language literature. 

The Celts, who came from the Danube and upper Rhinelands, entered Britain after 700 B.C. in successive waves.

Celtic society was rurally based and its centre was the tribe.

Their religion was polytheist. The druids played an important part in the life of Celtic society.The Romans first came to Britain under Julius Caesar (54-55 B.C.) and later under Claudius (42 A.D.).

The Britons were defeated and took refuge behind the mountains. In Wales, Scotland, Cornwall or the Isle of Man they preserved their culture and language.

The Roman invasion of Britain was a significant event ever to happen to the British Isles. It affected language, culture, geography, architecture and even the way of thinking. 

The Roman Empire collapsed in 410 A.D. and after the Roman legions left Britain several Celtic kingdoms emerged in the Romanized parts of England.

The Germanic migratory tribes of the Angles, Saxons and Jutes came about A.D. 449 and once again the Britons had to change places.

At the beginning of 1066, Edward the Confessor ruled England. He was 61 years old,  and was dying.  King Edward had no children,  so succession  was difficult.  There was no direct heir to the English throne.

King Edward died on January 5th - in the first week of the new year. As King Edward had no children, it was uncertain who would rule next.

Christianity came at the pagan Anglo-Saxons from two directions:

The Celtic Church, pushed back into Wales, Cornwall, and particularly Ireland, made inroads in the north from an early base on Lindisfarne Island.

The Roman Catholic Church approached from the south, beginning with the mission of St.Augustine to Aethelbert, King of Kent, in 597. 

The first literary productions were oral and anonymous.

The ancient scribes used a primitive alphabet (the letters of which were called Runes), but the Runes were replaced by the Roman alphabet in the 9th – 10th centuries.

The writing materials of ancient Britain included the old “boc” – a wooden tablet coated with wax and written upon with a style made of bone or metal.

Main Features of Anglo-Saxon Poetry: No rhyme;

The rhythm and musicality were provided by alliteration;

Each line was divided into two parts with the help of a caesura;

Parallelism;

Metaphors (“kennings”);

An interweaving of fantastic and real, heathen and Christian elements;

Gloomy atmosphere

                      The first prose works in Old English appeared beginning with the 8th century.

Much of the older literature of Christian England was written in Latin and dealt mainly with historical issues.

Generally speaking, when we refer to Anglo-Saxon prose, we refer to “The Anglo-Saxon Chronicle”.

The Anglo-Saxon Chronicle is a collection of texts in Old English narrating the history of the Anglo-Saxons. The annals were created late in the 9th century, probably in Wessex, during the reign of Alfred the Great. Multiple manuscript copies were made and distributed to monasteries across England, and were independently updated. In one case, the chronicle was still being actively updated in 1154.

The development of Anglo-Saxon Literature was suddenly checked by the Norman Conquest, which introduced a foreign idiom and changed not only the language, but also the customs and the whole cultural spirit of the country.

Vergiliu - Eneida

                         Poet latin, autor al epopeei in versuri Aeneis, considerata epopeea nationala a romanilor. Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informatii dateaza din perioada antica tarzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.

              Eneida, alcatuita in hexametri in 12 carti, este considerata epopeea nationala a romanilor, bazata pe legenda conform careia, Enea, erou troian de origine divina, dupa caderea Troiei si lungi peregrinari, ajuns in Latium, pe tarmurile Italiei, fondeaza o colonie, din care va rezulta mai tarziu Roma. Cele 12 carti ale epopeei sunt grupate in doua parti. Primele 6 carti infatiseaza evenimentele care au avut loc in al saptelea an de rataciri pe mare. Dupa ce flota lui Enea este aruncat de furtuna pe tarmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, ii gazduieste pe troieni. Didana se indragosteste de Enea, aceasta insa, in urma indemnului lui Jupiter -  o paraseste pt a-si indeplinii menirea intemeierii unui stat infloritor in Italia. Dezamagita, Didona se sinucide, injunghindu-se cu sabia lui Enea. In ultimele 6 carti se povesteste debarcarea lui Enea in Italia, la gurile Tibrului. Aici se casatoreste cu Lavinia, fiica regelui din Latium.
         Vergiliu a murit inainte de a-si desavarsi opera. Augustus a dat ordin legatarilor testamentari ai poetului, Varius si Tucca, sa nu distruga manuscrisul cum dorise Vergiliu, ci sa-l publice ca atare, cu un minimum de prelucrari. Chiar neadusa la perfectiune, Eneida a fost recunoscuta de la inceput drept una din capodoperele literaturii, alaturi de epopeele homerice, Iliada si Odiseea, care i-au servit ca model, influentand generatiile ulterioare de scriitori, pana in perioada umanismului.
          Opera incepe cu asa zisa retragere a grecilor de pe pamantul troian si aparitia calului de lemn in fata cetatii. Enea, conducatorul troienilor, este indemnat de catre mama lui, Venus-Afrodita sa plece din cetatea Troiana. Acesta primeste un semn ca fiul lui va fi aparat de zei si isi pierde sotia. Troienii naufragiaza in insula lui Licurg, de unde, pleaca. Ajunsi pe insula Delos, oracolul zeului Apollon ii trimite in Creta und eciuma se napusteste asupra lor. Enea sfatuit de Afrodita, merge la regina Didona, dar actioneaza din nou facandu-i sa s eindragosteasca unul de celalalt, mai tarziu cununandu-i pe cei doi.
Ajuns in Italia, Enea merge in infern pt a-i cere tatalui sau sfaturi. Acolo o intalneste si pe sotia lui care nu a vrut sa ii vorbeasca. Troienii pleaca in tara regelui Latinus. Acesta avea o fiica, pe Lavinia care era promisa regelui Turnus. Juona o trimite pe Alecta sa puna ura intre regi. Astfel incepe razboiul. Juona ii tine partea lui Turnus, aparandu-l. Amazoarele i se alatura, dar troienii omorand-o pe regina lor, ii sperie armata lui Turnus. Enea este ranit crunt de o sageata, dar mama lui il vindeca. Junona nu renunta pana nu o trimite pe sora lui Turnus sa-l apere. Cea din urma incercare fu in zadar. Pentru o clipa, Enea, se gandeste sa nu il omoare pe Turnus dar amintindu-si de moartea prietenului sau Palas, il injunghie.

Sofocle -Oedip rege

            Oedip rege este o tragedie scrisa de Sofocle. A fost jucata pentru prima data pe la aproximativ 429 i.Hr. Cu Sofocle tragedia greaca intra intr-o noua etapa. Caci Sofocle este omul "secolului de aur" al Atenei, epoca legata de normele lui Pricle, seful democratiei ateniene. Oedip rege este tragedia care a fost considerata cea mai desavarsita din intreaga antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, caci si azi Oedip rege este cea mai jucata din tot teatrul grec. In final, pt a-si ispasi ingrozitoarea-i crima, Oedip se pedepseste singur scotandu-si ochii, apoi,orb, si nenorocit, paraseste Teba, dupa ce isi i-a ramas bun de la fiicele sale. Intreaga actiune a piesei este intemeiata exclusiv pe interesul ce i-l starneste lui Oedip propria sa cercetare. Incepand cu Sofocle, tragedia devine dezbaterea unei constiinte morale, lupta dramatica intre intrebari si indoieli, intre stari sufletesti alternative de speranta si deznadesjde. Sofocle coboara tragedia la scara umana. In tragedie isi gasesc ecou toate sentimentele omenesti nobile si generoase.
            Totul este masurat si firesc, armonios si nuantat, la dramaturgul prin excelenta al clasicismului elin. De acum inainte, tragedia greaca va mai progresa in adevar psihologic, in varietatea de sintimente si idei, in suplete si miscare, in arta peripetiilor si surprizelor, in asemanarea mai larga cu viata reala si in scrierea efectului patetic. Toate acestea isi vor gasi realizarea in opera lui Euripide care il urmeaza pe Sofocle.
          Tragedia Oedip rege este scrisa in versuri, intr-o perioada tulbure a Eladei. Sofocle fiind puternic ipresionat de luptele interne, purtate cu o cruzime fara precedent intre eleni, fratii de aceeasi limba, care se ucideau cu ferocitate unii pe altii. Piese nu este structurata in acte si scene avand unitate de loc, timp si actiune, ca orice opera clasica, iar intamplarile sunt relatate intr-un ritm alert, prin reconstituiri succesive, care creaza o tensiune dramatica in continua evolutie.
         Titlul scoate in evidenta personajul principal si eponim al tragediei si statutul sau de conducator al Tebei. Numele lui Oedip vine de la grecescul oidypous si inseamna picior umflat. Din cauza prorocirii ca va fi ucis de fiul sau, regele Laios ii leaga picioarele pruncului de numai 3 zile, apoi il trimite in munti cu un servitor pt a fi lasat prada fiarelor salbatice. Oedip ramane toata viata cu gleznele strapunse de funiile cu care fusese legat de tatal sau.
         Oedip este fiul lui Laios,regele cetatii Theba. Un oracol i-a prezis lui Laios ca va fi ucis de propriul copil care apoi se va casatori cu propria lui mama. Pt a impiedica implinirea acestei prorociri, Laios, dupa nasterea lui Oedip, i l-a incredintat unui slujitor sa-l duca cat mai departe. Oedip este gasit de niste pastori care il duc la curtea regelui Polybus. Acesta ii devine tata pana cand Oedip atinge varsta barbatiei, a maturitatii. Apoi el pleaca la Delphi sa consulte oracolul. Pe drum, intr-un loc stramt niste calatori ce veneau din partea opusa ii poruncesc sa se dea la o parte sa-i lase pe ei sa treaca. Oedip refuza si are loc o lupta in cursul careia el omoara doi oameni. Unul dintre acestia este Laios, propriul sau tata pe care insa Oedip nu-l cunoaste. Astfel se implineste profetia. Dupa moartea lui Laios,rege al cetatii Theba devine Creon. La Theba, Oedip accepta provocarea Sfinxului. Acsta punea cate o intrebare tebanilor si cum nu puteau raspunde ii ucidea. Atunci regele Creon fagaduieste mana locaste-si coroana regala-aceluia care ii va scapa de Sfinx. Oedip a avut de raspuns la urmatoarea enigma: "Cine merge dimineata in patru picioare, la amiaza in doua si seara in trei?" Oedip a ghicit ca era vorba despre om care in copilarie merge de-a busilea folosindu-se de maini si picioare, la amiaza, adica la maturitate merge in doua picioare, iar seara, la batranete se sprijina intr-un baston. Astfel Oedip obtine rasplata fagaduita: tronul cetatii Theba si mana reginei, despre care nu stie ca este de fapt mama lui. Din casatoria lor se nasc patru copii: Eteocle, Polynice, Antigona si Ismene.
         Dar cetatea Theba e bantuita de o molima cumplita careia nimeni nu ii gaseste leacul. Supusii mor unul dupa altul si Oedip il trimite pe Creon sa intrebe oracolul care e motivul mainiei zeilor. Oracolul raspunde ca trebuie razbunata moartea regelui Laios si Oedip porneste cercetarile pt a gasi vinovatul. Se dovedeste a fi el insusi si ingrozit de propria-i fapta precum si de casatoria incestuoasa cu propria mama, se pedepseste: isi scoate singur ochii si porneste in straie de cersetor intr-o pribegie calauzit de fiica sa Antigona. Este primit cu ospitalitate in Attica si moare in Colonus.

    "Nu exista bucurie mai mare decat cea venita pe neasteptate".

Eschil - Orestia

            Eschil a fost un dramaturg grec antic, considerat parintele tragediei clasice. S-a nascut la Elefsina in anul 525 i.e.n. Tatal sau se numea Ephorion si era descendent dintr-o familie nobila si instarita. A participat la Batalia de la Marathon si Salamina impotriva persilor, unde a dat dovada de curaj si devotament. Este supranumit parintele tragediei universale. Tragediile lui Eschil prezinta conflicte puternice, bazate pe subiecte simple si concentrate, realizate intr-un ton grav, iar eroii se afla in lupta cu destinul,manifestat prin intermediul zeilor.
          Eschil a considerat drama un instrument de propaganda nationala, o modalitate capabila sa trezeasca spectatorilor sentimente de care el insusi era profund animat: dragostea de patrie, cultul virtutii, supunerea fata de zei.
        Orestia, singura trilogie din creatia dramatica a Eladei, pastrata, isi are substratul in ceea ce legenda numeste tragedia Atrizilor. O tragedie fara seaman. E vorba de doi frati, Atreu si Tieste blestemati de tatal lor, Pelops, pt ca il ucisesera pe un frate vitreg. Dupa un rastimp in care cei doi sunt izgoniti din cetate, Atreu va ajunge la tron. Dar intronarea, pe care o ravnise, nu-i tihneste, intrucat afla ca Tieste se infrupta din farmecele nevestei lui. Il alunga bineinteles dar dupa un timp il recheama, ca pt o impacare. Da pt el si un ospat, la care, cu o fantezie monstruoasa ii ofera, printre bucate ceva din trupul copiiilor acestuia, pe care ii ucisese. Reactia lui Tieste este un blestem: neam de neamul lui Atreu sa se omoare intre dansii.
      Actiunea dramei are loc in cetatea Argos, din Pelopones, la palatul Atrizilor. In prima trilogie a Orestiei, Agamemnon, capodopera capodoperelor, razboiul s-a incheiat si Agamemnon, din spita lui Atreu, se intoarce invingator. Acasa ese asteptat de sotia sa, Clitemnestra care il asteapta cu vorbe mieroase. Femeia, personaj de o anume complexitate, nu doar ca ii fusese infidela si necredincioasa, intrand in dragoste cu Egist, odrasla lui Tieste, dar i-a pus gand rau sotului legiuit. Ajutata de amant, il ucide pe Agamemnon, fapta atroce pe care nu o regreta, mai ales ca are si un argument care tine de simtamantul matern.
     Povestea continua in Hoeforele si Eumenidele. Omorul savarsit de Clitemnestra nu avea cum ramane nepedepsit. Iar instrumentul punitiunii zeiesti este Oreste, fiul lui Agamemnon si al Clitemnestrei. Cu ajutorul surorii lui, Electra, si indemnat de Apolo, Oreste, intorcandu-se in Argos si dandu-se drept un calator venit sa anunte moartea lui Oreste, il ucide pe Egist, si dupa un dialog de intensitate dramatica, pe mama lui, Clitemnestra.
      Si-a razbunat parintele, dar a comis un matricid. N-a savarsit umorul cu sange rece. In sufletul lui s-a dat o lupta, iar sovaiala care l-a cuprins semnalizeaza o licarire in cugetul sau, care incepe sa se desprinda de morala barbara a razbunarii cu orice pret.

Epopeea lui Ghilgames

                     Este un poem epic din Mesopotamia antica. Acest poem a fost descoperit abia in secolul al XIX-lea. Contine multe elemente mitologice care aveau sa apara in literaturile si traditiile mitologico-religioase ale civilazatilor ulterioare. Este cea mai veche scriere literara pastrata a umanitatii, datand dela inceputul mileniului al III-lea i.Hr. si apartine culturii sumero-babiloniene. S-a pastrat, lancunar, pe 12 tablite de lut, in biblioteca regelui asirian si povesteste faptele eroice ale legendarului rege al cetatii Uruk.

                  Epopeea lui Ghilgames abordeaza doua teme esentiale: prietenia si cautarea nemuririi, fiind un poem al prieteniei si al intrebarilor despre viata si moarte. In aceasta epopee sunt povestite faptele lui Ghilgames, puternicul si despoticul rege din Uruk. In tableta I aflam ca Ghilgames este regele Urukului. Este puternic si dur; o povara pentru supusii lui si de aceea ei se roaga zeilor sa-i scape de el. Zeii ascultand plangerile poporului impotriva acestui rege crud, se decid sa creeze o fiinta la fel de puternica precum Ghilgames, astfel sa lase in pace poporul ocupandu-si timpul cu acea fiinta incercandu-si puterile. Zis si facut, zeii il zamislesc pe Enkidu, omul salbatic care traieste in padure, dar care are si el puteri precum Ghilgames.
               In tableta a II-a il aflam pe Enkidu la picioarele curtezanei care se ocupa de acesta, incercand sa-l umanizeze. Il invata sa manance, sa bea si il convinge sa mearga impreuna in Uruk. Aici se intalneste cu Ghilgames si intre cei doi are loc o lupta. Cu puterea lui, totusi Enkidu este invins si este uimit de puterea pe car o detine Ghilgames. Din acel moment intre cei doi apare o prietenie stransa.  Ghilgames vrand sa-si demonstreze puterea si vitejia pleaca sa-l infrunte pe uriasul Humbaba care era stapanul padurii de cedri. Ghilgames si Enkidu il ucid amandoi pe acest urias.
          In tableta a patra ne este descrisa victoria si cum se sfatuiesc  cei doi prieteni in privinta biruirii luptei. In tableta a cincea Ghilgames si Enkidu ii taie capul lui Humbaba si il duc la Uruk.
         In tableta a sasea ne este prezentata zeita Istar. Aceasta fiind uluita de frumusetea lui Ghilgames i se ofera sa-i devina sotie. Insa Ghilgames o respinge pe aceasta zeita capricioasa ba chiar o dojeneste. Ofensata, Istar pentru a se razbuna, ii cere zeului Anu sa faureasca un taur ceresc, pe Urus, care sa-l distruga pe Ghilgames. Ajutat de Enkidu, prietenul sau cel mai bun, Ghilgames ucide fiara si arunca maruntaie din acesta in fata zeitei Istar.
       In tableta a saptea, Enkidu ii povesteste visul sau lui Ghilgames. Drept razbunare, Istar trimite asupra lui Enkidu o boala necrutatoare, care il va rapune. In tableta a opta ne este prezentat Ghilgames care este distrus si dufera pierderea prietenului sau. In tableta a noua, Ghilgames pleaca in cautarea unui leac impotriva mortii. Cutremurat de moartea prietenului sau, incepe sa-si puna intrebarea daca nu exista cumva un mijloc de a scapa de moarte.
          In tableta a zecea apare hangita care este inspaimantata de infatisarea lui Enkidu cara arata groaznic, imbracat in piele de animale. Aceasta il sfatuieste sa se bucure de viata si sa petreaca. In ultimele tablete, Ghilgames pornit intr-o calatorie in capatul lumii se gandeste sa ceara un remediu impotriva mortii de la un strabun al sau, Utna-pistim, unicul supravietuitor al unui potop ce inecase in apele Ivii toare vietatile pamantului. Afla de la acesta ca nimeni nu poate trai vesnic. Batranul ii da insa o planta miraculoasa care se numeste planta nemuririi si a tineretii, in stare de a scuti pe om de povara batranestii si de moarte. Din nefericire, Ghilgames nu va avea parte de aceasta planta deoarece in clipa in care se gandea sa o imparta cu poporul sau, i-a inghitit-o un sarpe. Ghilgames este abatut si drept consolare, zeii ii aduc spiritul lui Enkidu. Raspunzand la intrebarile puse de Ghilgames, Enkidu ii spune cu tristete ca mortii, cu exceptia celor ucisi in batalie,sunt nefericiti, traiesc in intuneric si indura foamea. Ghilgames resemnat, se intoarce in Uruk, patria sa natala unde isi astepta batranetea in liniste, supunandu-se intru totul legii muritorilor. Nemurirea apartinand doar zeilor.
                Gasim in Epopeea lui Ghilgames o filosofie care proclama acceptarea resemnata a destinului, dupa hotararile divine.
                 Simboluri: Sarpele este simbol al perfidiei. Se strecoara si-i fura ultima nadejde si speranta de a deveni nemuritor cu ajutorul acelei plante.
Evenimentele prin care trece Ghilgames pot reprezenta o trecere spre desavarsirea spirituala, spre o mai ampla asumare a sacrului, avand un rol initiatic.
Calatoria are si ea un rol initiatic. Ghilgames va pleca in cautarea lui Utanapistim, supravietuitorul potopului, pt a afla aceasta taina a nemuririi. Va cunoaste astfel un parcurs initiatic pe parcursul cereia este supus la diferite probe si incercari (trecerea prin tunelul din muntele Masu,etc).
Prietenia. Putem spune ca Enkidu este cel care l-a umanizat pe Ghilgames insuflandu-i sentimentul prieteniei.
Moartea reprezinta constiinta spiritualitatii, moment care marcheaza detasarea de viata materiala. Comportamentul lui Ghilgames se schimba, eroul asumandu-si -sub influenta mortii prietenului sai- conditia ascetica.  In concluzie putem spune ca toate aceste evenimente prin care trece Ghilgames, toate sunt favorabile lui pt a se umaniza.

     "Priviti-l pe omul cel tare care cauta nemurirea, somnul, ca un vant puternic, a navaluit asupra-i!"

LeSage - Gil Blas

               

   C'est un roman picaresque publie par LeSage. Il est considere comme le dernier chef-d'oeuvre du genre picaresque.
                    L'histoire de Gil Blas de Santillane narre, a la premiere personne comment Gil Blas, ne dans la misere d'un ecuyer et d'une femme de chambre de Santillane, dans la cantabrie, apres avoir ete eduque par son oncle chanoine, quitte Oviedo a l'age de 17 ans pour se rendre a l'Universite de Salamanque.
         Son avenir etudiant est rapidement boulverse lorsque, a peine en route, le hasard le donne pour compagnon et pour complice force a des voleurs de grand chemin et lui fait faire la connaissance desagreable de la justice. La necesite le fait valet, puis les vicissitudes de la vie le promenent par tous les degres de la domesticite et le mettent a meme d'observer de pres toutes les classes de la societe, dans l'etat et dans l'Eglise. Il est melea des fripons de tout etage et par contagion de l'exemple plus que par nature, il pratique lui-meme la friponnerie, et avec d'autant moins de scrupule qu'elle s'exerce plus en grand.
       LeSage donne, une fois de plus, en spectacle non seulement des valets fripon servant des maitres voleurs, des femmes de moeurs legeres, des mains trompes et contentes, mais aussi les pedants gourmes, les poetes ridicules, les faux savants, les medecins d'une ignorance homicide. Chaque classe, chaque profession se resume a des types et chacun de ces types se peint lui-meme dans l'action. Le choix des traits est inspire par un gout parfait et ils sont mis en oeuvre avec autant de sobriete que de finesse. Un charactere du recit de Gil Blas est l'accent de verite qui y regne d'un bout a l'autre. Quelque invraisembables que soient ses aventures, le heros en parle, non comme d'une fiction, mais comme d'une realite dont il y a joui ou souffert. Il a vecu avec tous ces personnages et fait le lecteur vivre avec eux.
       En ecrivant Gil Blas, en dotant son oeuvre des qualites qui lui assuraient un succes etendu et persistant. Lesage etait donc une part l'heritier de Mateo Aleman, de Cervantes, de Quevedo, et a gtravers eux d'Apulee; mais, d'autre part, il preservait la souplesse, j'oserai dire la <polyvalence> indispensable a une forme d'art que devaient illustrer le Balzac de la comedie humaine, et maints autres apres eux.