Acest blog a fost creat cu scopul de a publica diverse referate si date despre diferite opere, venind astfel in ajutorul elevilor si studentilor.
luni, 22 decembrie 2014
LeSage - Gil Blas
C'est un roman picaresque publie par LeSage. Il est considere comme le dernier chef-d'oeuvre du genre picaresque.
L'histoire de Gil Blas de Santillane narre, a la premiere personne comment Gil Blas, ne dans la misere d'un ecuyer et d'une femme de chambre de Santillane, dans la cantabrie, apres avoir ete eduque par son oncle chanoine, quitte Oviedo a l'age de 17 ans pour se rendre a l'Universite de Salamanque.
Son avenir etudiant est rapidement boulverse lorsque, a peine en route, le hasard le donne pour compagnon et pour complice force a des voleurs de grand chemin et lui fait faire la connaissance desagreable de la justice. La necesite le fait valet, puis les vicissitudes de la vie le promenent par tous les degres de la domesticite et le mettent a meme d'observer de pres toutes les classes de la societe, dans l'etat et dans l'Eglise. Il est melea des fripons de tout etage et par contagion de l'exemple plus que par nature, il pratique lui-meme la friponnerie, et avec d'autant moins de scrupule qu'elle s'exerce plus en grand.
LeSage donne, une fois de plus, en spectacle non seulement des valets fripon servant des maitres voleurs, des femmes de moeurs legeres, des mains trompes et contentes, mais aussi les pedants gourmes, les poetes ridicules, les faux savants, les medecins d'une ignorance homicide. Chaque classe, chaque profession se resume a des types et chacun de ces types se peint lui-meme dans l'action. Le choix des traits est inspire par un gout parfait et ils sont mis en oeuvre avec autant de sobriete que de finesse. Un charactere du recit de Gil Blas est l'accent de verite qui y regne d'un bout a l'autre. Quelque invraisembables que soient ses aventures, le heros en parle, non comme d'une fiction, mais comme d'une realite dont il y a joui ou souffert. Il a vecu avec tous ces personnages et fait le lecteur vivre avec eux.
En ecrivant Gil Blas, en dotant son oeuvre des qualites qui lui assuraient un succes etendu et persistant. Lesage etait donc une part l'heritier de Mateo Aleman, de Cervantes, de Quevedo, et a gtravers eux d'Apulee; mais, d'autre part, il preservait la souplesse, j'oserai dire la <polyvalence> indispensable a une forme d'art que devaient illustrer le Balzac de la comedie humaine, et maints autres apres eux.
Euripide - Medeea
Euripide, ultimul mare tragic grec este cel mai apropiat de sensibilitatea noastra contemporana. Cu toate ca autorul celor 78 de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decat la 5 concursuri. Caci Euripide era considerat un necredincios, un negativist, un razvratit, care afirma ca toti oamenii sunt de la natura egali: "Aceeasi mama, Natura - spunea Euripide- a dat tuturor oamenilor aceeasi infatisare; asa incat nici un om n-are nimic care sa-l deosebeasca de ceilalti oameni; nobili sau oameni de rand, cu totii avem aceeasi obarsie."
Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pt ca indraznea sa trateze- curajos si intr-un spirit inaintat - problemele noi ale vremii. A fost un poet tragic grec, Aristotel l-a numit "poetul tragic prin excelenta". Alaturi de Eschil si Sofocle, Euripide face parte din celebra triada a poetilor dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influentat intr-o oarecare masura de Protagoras, Euripide a impartasit unele conceptii ale sofistilor. Din vasta opera a lui Euripide (circa 90 de piese) s-au pastrat 17 tragedii si o drama satirica. El a fost primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine in variate nuante si ipostaze. Pornind de la legende cu caracter mitologic, Euripide a creat conflicte si caractere care laicizeaza in masura considerabila dramaturgia elina, mutand accentul asupra omului si problemelor sale sufletesti. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe ale fatalitatii, ci purtatori de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat probleme filosofice si etice. Din acest motiv, Euripide a fost supranumit si "filosoful scenei". A fost totodata un inovator al teatrului grec; a restrans in continuare rolul corului si a adus, alaturi de elementele tragice, si elementele comice, prevestind astfel drama.
A introdus in compozitia tragediei intriga, peripetia, recunoasterea, prologul si asa numitul "deus ex machina", necesar pt dezlegarea nodului actiunii.
In mitologia greaca, Medeea era fiica regelui Colchidei, Eestes. Prin urmare era nepoata lui Helios si a vrajitoarei Circe. Mama ei era oceanida Idyla, dar uneori i se atribuie drept mama Hecate, patroana tuturor vrajitoarelor. Tragedia Medeea prezinta povestea din momentul in care Medeea este parasita de Iason. Fara Medeea, Iason nu ar fi putut sa obtina Lana de aur, dansa fiind cea care i-a dat alifia destinata sa-l protejeze de arsurile taurilor lui Hephaistos si care a adormit dragonul prin farmecele sale. O varianta tarzie, pomeneste de faptul ca Medeea era in realitate, o printesa plina de omenie care se opunea politicii tatalui sau de a-i ucide pe toti strainii ajunsi in tinutul sau.
Ca si celelalte tragedii create de Euripide, Medeea aduce in prim plan personaje animate de pasiuni puternice, sfasiate de lupta dintre patima mistuitoare si sentimentele pure, curate. Autorul pune accentul pe aspectele psihologice ale comportamentului eroilor sai. De aceasta data nenorocirea personajelor nu mai este pusa pe seama unei forte superioare ci este cauzata de propriile lor patimi si actiuni.
Iason o paraseste pe Medeea, sotia sa, pe care o adusese de pe meleagurile indepartate, pt a incheia o noua casatorie, cu fiica lui Creon, regele Corintului. Uzand, prin viclesug, de o licoare otravita pe care a pregatit-o singura, Medeea isi ucide rivala, intr-un exces de gelozie si disperare, urmarita pana la obsesie de ideea razbunarii pe sotul infidel, Medeea i-a cumplita hotarare, pe care pana la sfarsit o va indeplini, de a-si ucide cei doi copii, care sunt totodata si copiii lui Iason.
Euripide surprinde in aceasta opera, cu o deosebita profunzime psihologica, framantarile, oscilatiile Medeei care trece prin stari alternante de forta si slabiciune, determinate de dorinta ei de razbunare si de dragostea pe care le-o poarta copiilor sai.
In aceasta opera privirea ne este atintita tot timpul asupra personajului principal. Interesul dramatic vine din crearea unui personaj profund uman, sfasiat de framantari pasionale, pe cat de veridic pe atat de tragic. Medeea este prin excelenta o fiinta pasionala.
" Trebuie sa indraznesc, fie ca izbutesc, fie ca nu."
"Al doilea gand este mai intelept."
"Iubirea veche piere-n fata celei noi."
"Urmeaza-ti viata de tanar casatorit."
Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii si insulte, pt ca indraznea sa trateze- curajos si intr-un spirit inaintat - problemele noi ale vremii. A fost un poet tragic grec, Aristotel l-a numit "poetul tragic prin excelenta". Alaturi de Eschil si Sofocle, Euripide face parte din celebra triada a poetilor dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influentat intr-o oarecare masura de Protagoras, Euripide a impartasit unele conceptii ale sofistilor. Din vasta opera a lui Euripide (circa 90 de piese) s-au pastrat 17 tragedii si o drama satirica. El a fost primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine in variate nuante si ipostaze. Pornind de la legende cu caracter mitologic, Euripide a creat conflicte si caractere care laicizeaza in masura considerabila dramaturgia elina, mutand accentul asupra omului si problemelor sale sufletesti. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe ale fatalitatii, ci purtatori de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat probleme filosofice si etice. Din acest motiv, Euripide a fost supranumit si "filosoful scenei". A fost totodata un inovator al teatrului grec; a restrans in continuare rolul corului si a adus, alaturi de elementele tragice, si elementele comice, prevestind astfel drama.
A introdus in compozitia tragediei intriga, peripetia, recunoasterea, prologul si asa numitul "deus ex machina", necesar pt dezlegarea nodului actiunii.
In mitologia greaca, Medeea era fiica regelui Colchidei, Eestes. Prin urmare era nepoata lui Helios si a vrajitoarei Circe. Mama ei era oceanida Idyla, dar uneori i se atribuie drept mama Hecate, patroana tuturor vrajitoarelor. Tragedia Medeea prezinta povestea din momentul in care Medeea este parasita de Iason. Fara Medeea, Iason nu ar fi putut sa obtina Lana de aur, dansa fiind cea care i-a dat alifia destinata sa-l protejeze de arsurile taurilor lui Hephaistos si care a adormit dragonul prin farmecele sale. O varianta tarzie, pomeneste de faptul ca Medeea era in realitate, o printesa plina de omenie care se opunea politicii tatalui sau de a-i ucide pe toti strainii ajunsi in tinutul sau.
Ca si celelalte tragedii create de Euripide, Medeea aduce in prim plan personaje animate de pasiuni puternice, sfasiate de lupta dintre patima mistuitoare si sentimentele pure, curate. Autorul pune accentul pe aspectele psihologice ale comportamentului eroilor sai. De aceasta data nenorocirea personajelor nu mai este pusa pe seama unei forte superioare ci este cauzata de propriile lor patimi si actiuni.
Iason o paraseste pe Medeea, sotia sa, pe care o adusese de pe meleagurile indepartate, pt a incheia o noua casatorie, cu fiica lui Creon, regele Corintului. Uzand, prin viclesug, de o licoare otravita pe care a pregatit-o singura, Medeea isi ucide rivala, intr-un exces de gelozie si disperare, urmarita pana la obsesie de ideea razbunarii pe sotul infidel, Medeea i-a cumplita hotarare, pe care pana la sfarsit o va indeplini, de a-si ucide cei doi copii, care sunt totodata si copiii lui Iason.
Euripide surprinde in aceasta opera, cu o deosebita profunzime psihologica, framantarile, oscilatiile Medeei care trece prin stari alternante de forta si slabiciune, determinate de dorinta ei de razbunare si de dragostea pe care le-o poarta copiilor sai.
In aceasta opera privirea ne este atintita tot timpul asupra personajului principal. Interesul dramatic vine din crearea unui personaj profund uman, sfasiat de framantari pasionale, pe cat de veridic pe atat de tragic. Medeea este prin excelenta o fiinta pasionala.
" Trebuie sa indraznesc, fie ca izbutesc, fie ca nu."
"Al doilea gand este mai intelept."
"Iubirea veche piere-n fata celei noi."
"Urmeaza-ti viata de tanar casatorit."
duminică, 21 decembrie 2014
Mahabharata - Legenda lui Nala si Damayanti
Legenda incepe cu prezentarea unui rege tanar pe nume Nala. Acesta este fiul lui Virasena. Aflam despre acesta ca este dibaci in supunerea armasarilor, un bun arcas, cunostea invatatura sacra, era foarte frumos, dar totusi inca nu-si gasise aleasa. Tot atunci traia si regele Bhima, in Vidarbha, care avea o putere infricosatoare incat si cei mai puternici se temeau de el.Acest Bhima si regina lui aveau trei baieti nobili si o fata pe nume Damayanti, care era atat de frumoasa incat s-a raspandit aceasta veste chiar dincolo de hotare.
Trimisii lui Nala ii vorbesc acestuia despre Damayanti si frumusetea ei, in timp ce fecioarele il laudau pe Nala catre Damayanti. Nala se indragosteste de Damayanti desi nu a vazut-o niciodata.
Aflandu-se in gradina palatului, Nala prinde o lebada care ii vorbeste cu glas omenesc care il roaga sa nu o omoare si-i promite ca-i va vorbi Damayantiei despre el. Apoi lebedele au zburat spre Vidarbha, in gradina palatului unde se afla Damayanti, care incercand sa prinda lebada este uimita de vorbele rostite de ea. Lebada o sfatuieste pe Damayanti sa se casatoreasca cu Nala si de asemenea ii spune ca este un erou fara seaman si ca trebuie sa-si aleaga o mireasa fara seama, aceasta fiind ea.
La aceste vorbe, Damayanti roaga lebada sa-l caute pe Nala si sa-i vorbeasca despre ea, ceea ce si face. Bhima afla ca Damayanti este trista si acesta se gandeste ca a sosit vremea ca ea sa-si aleaga un sot si de aceea a poruncit sa vina eroi de pretutindeni. Nala merge si el spre Bhima,iar pe drum se intalneste cu Indra, zeul zeilor; Agni,seul focului; Varuna, zeul apelor si Yana, cel care-i judeca pe morti. Nala este pus sa promita ca ii va ajuta pe acestia sa-i aleaga Damayanti. Ajuns la palat si dand fata cu Damayanti, aceasta il intreaba cine este, iar el ii raspunde ca este Nala, sol al zeilor si-i spune sa-si aleaga unul dintre ei.
Damayanti ii spune sa nu o respinga caci altfel recurge la otrava, foc, apa si franghie. Ii cere lui Nala sa vina impreuna cu zeii la svaymuara si acolo il va alege de fata cu stapanii omenirii. Nala se intoarce la zei si le povesteste toata intamplarea. Cand a sosit momentul alegerii, cei patru zei au luat infatisarea lui Nala, astfel Damayanti fiind incurcata, nestiind cum sa-i deosebeasca. Atunci Damayanti se roaga zeilor sa-i arate care este adevaratul Nala. Zeii s-au milostivit la rugaciunea ei astfel ascultand-o. Si astfel, Damayanti il alege pe Nala, regele fiind cam dezamagit. Acestia au primit de laq fiecare din cei patru zei o putere. Dupa nunta, cei doi au locuit o perioada impreuna cu regele Bhima, iar mai tarziu s-au intors la Nishdha. Cei doi au fost binecuvantati cu un fiu si o fiica.
Zeii, in drum spre palatul lor, se intalnesc cu o pereche de demoni care mergeau sa o i-a pe Damayanti de sotie, dar afla ca alesul a fost Nala. Demonul Kali de manie se razbuna facandu-l astfel pe Nala sa piarda tot ceea ce are la jocurile cu zar. Si fratele lui Nala, Pushkara castiga regatul, de asemenea a dat o lege ca cine se imprieteneste cu Nala sa moara. Astfel, Nala este nevoit sa plece. Damayanti a trimis copiii la palatul tatalui ei, iar Nala o roaga sa plecesi ea, dar aceasta refuza sa-l paraseasca. Impins de demonul Kali, Nala o paraseste pe Damayanti in timp ce aceasta dormea in coliba. In timp ce Damayanti il cauta ii apar in cale trei pustnici care i-au profetit ca "se va intoarce timpul, cand Nala iar va domni cu dreptate alaturi de ea. Intre timp Nala este strigat de un sarpe care ardea in flacari. I-a spus sa numere 10 pasi, iar cand numara al zecelea pas Nala a fost muscat de sarpe pierzandu-si chipul regesc. Sarpele ii spuse ca sa nu se sperie si ce are de facut pt a-si recastiga regatul si sotia. De asemenea ii spuse ca demonul Kali s-a cuibarit in trupul lui. Apoi sarpele a disparut.
In cele din urma Damayanti ajunge la palatul tatalui ei rugandu-si parintii sa-i caute sotul. Nala este gasit sub o alta infatisare, insa in urma siretlicului pus la cale de Damayanti, aceasta isi da seama ca vizitiul este Nala. Cand cei doi se intalnesc, Nala isi pune haine pe care i-adat-o sarpele si astfel isi recapata infatisarea.
Intalnim simbolul sarpelui care aici nu este rolul negativ ci cel care il ajuta pe Nala, ii spune ceea ce trebuie sa faca pt a-si recastiga palatul si sotia. De asemenea il musca pt ca stie ca veninul lui va fi cu greu suportat de demonul care a pus stapanire pe trupul lui Nala.
Intalnim tema iubirii si a credintei. Cu toate cele intamplate iubirea dintre cei doi nu poate fi distrusa nici cu toate fortele raului, iar Damayanti nu-si pierde credinta, ea eate sigura ca-si va regasi sotul.
Trimisii lui Nala ii vorbesc acestuia despre Damayanti si frumusetea ei, in timp ce fecioarele il laudau pe Nala catre Damayanti. Nala se indragosteste de Damayanti desi nu a vazut-o niciodata.
Aflandu-se in gradina palatului, Nala prinde o lebada care ii vorbeste cu glas omenesc care il roaga sa nu o omoare si-i promite ca-i va vorbi Damayantiei despre el. Apoi lebedele au zburat spre Vidarbha, in gradina palatului unde se afla Damayanti, care incercand sa prinda lebada este uimita de vorbele rostite de ea. Lebada o sfatuieste pe Damayanti sa se casatoreasca cu Nala si de asemenea ii spune ca este un erou fara seaman si ca trebuie sa-si aleaga o mireasa fara seama, aceasta fiind ea.
La aceste vorbe, Damayanti roaga lebada sa-l caute pe Nala si sa-i vorbeasca despre ea, ceea ce si face. Bhima afla ca Damayanti este trista si acesta se gandeste ca a sosit vremea ca ea sa-si aleaga un sot si de aceea a poruncit sa vina eroi de pretutindeni. Nala merge si el spre Bhima,iar pe drum se intalneste cu Indra, zeul zeilor; Agni,seul focului; Varuna, zeul apelor si Yana, cel care-i judeca pe morti. Nala este pus sa promita ca ii va ajuta pe acestia sa-i aleaga Damayanti. Ajuns la palat si dand fata cu Damayanti, aceasta il intreaba cine este, iar el ii raspunde ca este Nala, sol al zeilor si-i spune sa-si aleaga unul dintre ei.
Damayanti ii spune sa nu o respinga caci altfel recurge la otrava, foc, apa si franghie. Ii cere lui Nala sa vina impreuna cu zeii la svaymuara si acolo il va alege de fata cu stapanii omenirii. Nala se intoarce la zei si le povesteste toata intamplarea. Cand a sosit momentul alegerii, cei patru zei au luat infatisarea lui Nala, astfel Damayanti fiind incurcata, nestiind cum sa-i deosebeasca. Atunci Damayanti se roaga zeilor sa-i arate care este adevaratul Nala. Zeii s-au milostivit la rugaciunea ei astfel ascultand-o. Si astfel, Damayanti il alege pe Nala, regele fiind cam dezamagit. Acestia au primit de laq fiecare din cei patru zei o putere. Dupa nunta, cei doi au locuit o perioada impreuna cu regele Bhima, iar mai tarziu s-au intors la Nishdha. Cei doi au fost binecuvantati cu un fiu si o fiica.
Zeii, in drum spre palatul lor, se intalnesc cu o pereche de demoni care mergeau sa o i-a pe Damayanti de sotie, dar afla ca alesul a fost Nala. Demonul Kali de manie se razbuna facandu-l astfel pe Nala sa piarda tot ceea ce are la jocurile cu zar. Si fratele lui Nala, Pushkara castiga regatul, de asemenea a dat o lege ca cine se imprieteneste cu Nala sa moara. Astfel, Nala este nevoit sa plece. Damayanti a trimis copiii la palatul tatalui ei, iar Nala o roaga sa plecesi ea, dar aceasta refuza sa-l paraseasca. Impins de demonul Kali, Nala o paraseste pe Damayanti in timp ce aceasta dormea in coliba. In timp ce Damayanti il cauta ii apar in cale trei pustnici care i-au profetit ca "se va intoarce timpul, cand Nala iar va domni cu dreptate alaturi de ea. Intre timp Nala este strigat de un sarpe care ardea in flacari. I-a spus sa numere 10 pasi, iar cand numara al zecelea pas Nala a fost muscat de sarpe pierzandu-si chipul regesc. Sarpele ii spuse ca sa nu se sperie si ce are de facut pt a-si recastiga regatul si sotia. De asemenea ii spuse ca demonul Kali s-a cuibarit in trupul lui. Apoi sarpele a disparut.
In cele din urma Damayanti ajunge la palatul tatalui ei rugandu-si parintii sa-i caute sotul. Nala este gasit sub o alta infatisare, insa in urma siretlicului pus la cale de Damayanti, aceasta isi da seama ca vizitiul este Nala. Cand cei doi se intalnesc, Nala isi pune haine pe care i-adat-o sarpele si astfel isi recapata infatisarea.
Intalnim simbolul sarpelui care aici nu este rolul negativ ci cel care il ajuta pe Nala, ii spune ceea ce trebuie sa faca pt a-si recastiga palatul si sotia. De asemenea il musca pt ca stie ca veninul lui va fi cu greu suportat de demonul care a pus stapanire pe trupul lui Nala.
Intalnim tema iubirii si a credintei. Cu toate cele intamplate iubirea dintre cei doi nu poate fi distrusa nici cu toate fortele raului, iar Damayanti nu-si pierde credinta, ea eate sigura ca-si va regasi sotul.
joi, 4 decembrie 2014
Amin Maalouf - Scarile Levantului
Romancier prolific, tradus in peste 20 de limbi, Amin Maalouf debuteaza in 1983 cu eseul Cruciadele vazute de arabi, urmat de romanele Leon Africanul (1986), Samarkand(1988, pt care i se decerneaza Prix des Maisons de la Presse), Gradinile luminii (1991), Primul secol dupa Beatrice (1992), Stanca lui Tanios (1993) care este distins cu prestigiosul Premiu Goncourt, Scarile Levantului (1996) si Periplul lui Baldassare (2000, incununat cu Premiul Jacques Audiberti- Ville d'Antibes). Volumul de eseuri Indentitati ucigase a aparut in 1998.
Inca de la inceputul romanului, autorul ne spune ca aceasta povestire nu-i apartine, ci ea istoriseste viata altcuiva. Astfel, naratorul romanului recunoaste, printre calatorii de la metrou, chipul unui barbat pe care il vazuse intr-o fotografie din manualul de istorie. Trebuia sa ajunga la o intalnire, insa acesta i-a urma barbatului si chiar il insoteste pe strada Hubert Hughes, pe care barbatul o cauta. Cei doi intra in discutie si astfel naratorul este invitat sa se intalneasca pt a-i povesti tot trecutul sau. In capitolul "Joi dimineata", inca de la ora 9 cei doi se aflau in camera de hotel al lui Ossyan Ketabdar. In acest moment incepe a-si spune povestea Ossyan - povestea lui care incepe cu mult inainte de nasterea lui. Aceasta incepe inca de pe vremea bunicilor sai. El descinde dintr-o familie nobila, care s-a aflat la guvernare in timpul Imperiului Otoman; bunica lui a avut o conditie speciala, iar tatal lui a avut o copilarie neobisnuita, pe cand Ossyan este predestinat unei vieti iesite din comun. Tot in acest capitol ne este descrisa prietenia dintre un turc si un armean, ceea ce parea o prietenie neobisnuita in acele vremuri, poate chiar imposibila. In cele din urma, Ossyan paraseste lumea sufocanta a casei parintesti din Beirut si pleaca in Franta pt a studia medicina. Acesta este sprijinit de sora sa care ii promite ca va avea grija de tatal lor cand va veni vremea si il incurajeaza sa lupte pt dorinta lui de a deveni medic.
In capitolul "Joi seara", Ossyan ne prezinta viata lui departe de casa, discutiile cu camarazii lui de la medicina. Acesta se imprieteneste cu un tip Bertrand devenind astefl un fel de marioneta a acestuia. Ossyan se supune ordinelor date de Bertrand conform caruia trebuie sa imparta diverse biletele fara sa fie vazut, sa scrie pe zidurile orasului cu creta, iar cand "banda" lui Bertrand ajunge sa isi creeze propriul ziar, Ossyan participa la impartirea ziarelor prin oras. Intr-o zi, crezand ca este urmarit se vede nevoit sa plece. Astfel el pleaca la alti membrii a-i "bandei", Daniele si Edouard unde o cunoaste pe Clara. Ossyan isi alege un nume de rezistenta : Baku, cum ii spunea bunicul sau cand era copil. De asemenea, el este nevoit sa isi schimbe identitatea de tot. Cand situatia s-a calmat si pericolul pare sa fi disparut, Ossyan se intoarce pt a-si continua studiile. Afla, de asemenea, ca jandarmul care crezuse ca il urmarea nu era nimeni altul decat ginerele femeii unde stase in gazda si ca de fapt acesta venea sa ii faca curte fetei gazdei.
In capitolul "Vineri dimineata" , Ossyan ne povesteste intoarcerea sa acasa, afla ca sora sa se casatorise. Intre timp ii moare bunica si este vizitat de Clara caruia nu indrazneste sa-i marturiseasca ca o iubeste, ci doar o face sa ii promita ca ii va scrie. Cand acesta primeste scrisoare de la Clara, este dezamagit deoarece ea nu pomeneste deloc de relatia dintre ei sau despre sarutul pe care si l-au dat atunci cand Ossyan a vizitat-o la hotelul unde era pt a-i spune sa ii scrie. Cand cei doi se intalnesc din nou, dupa un timp, Ossyan sfarseste prin a-si marturisi iubirea pt Clara si o cere de sotie. Aceasta accepta.
In urmatoarele capitole, Ossyan ne povesteste despre nunta lor; despre cum sarbatoresc; intoarcerea fratelui sau din inchisoare si faptul ca sotia lui a ramas insarcinata. Mutandu-se din casa parinteasca in urma sosirii fratelui sau, Ossyan este nevoit sa-si paraseasca insarcinata pt a-i fi alaturi tatalui sau a carui stare de sanatate se inrautateste pe zi ce trece. Dupa moartea tatalui, Ossyan este trimis de fratele lui la un sanatoriu unde este "drogat" pt a-l face sa para nebun. Acesta este cautat si gasit de fiica lui care ii reda pofta de viata si incearca sa isi revina pacalind pe cei care il supravegheau sa isi bea cafeaua cu gust de medicamente. Astfel el o astepta pe fiica lui Nadia sa vina sa il salveze, insa aceasta fiind influentata de vorbele lui Bertrand conform carora tatal ei este nebun, renunta in a-l mai salva. Ossyan reuseste sa plece atunci cand spitalul este asediat. Se intalneste cu Bertrand caruia ii povesteste prin ce a trecut si ii cere adresa Clarei pt a-i scrie. Ossyan ii da o intalnire care urma sa aiba loc duminica. Aici se sfarseste povestea sa.
In capitolul "Duminica", autorul ne povesteste ca asteapta cu nerabdare sa vada daca Clara va veni la intalnire. Astfel aflam ca sotia lui Ossyan a venit la intalnire si ca exista o sansa pt cei doi sa-si refaca viata impreuna.
Personaje:
Ossyan Ketabdar (Baku)
Nubar - medic, bunicul lui Ossyan
Iffet - bunica
Iffet - sora lui Ossyan
Salem - fratele lui Ossyan
Bertrand
Lobo
Daniele
Edouard
Clara
Emdem
Nadia
Inca de la inceputul romanului, autorul ne spune ca aceasta povestire nu-i apartine, ci ea istoriseste viata altcuiva. Astfel, naratorul romanului recunoaste, printre calatorii de la metrou, chipul unui barbat pe care il vazuse intr-o fotografie din manualul de istorie. Trebuia sa ajunga la o intalnire, insa acesta i-a urma barbatului si chiar il insoteste pe strada Hubert Hughes, pe care barbatul o cauta. Cei doi intra in discutie si astfel naratorul este invitat sa se intalneasca pt a-i povesti tot trecutul sau. In capitolul "Joi dimineata", inca de la ora 9 cei doi se aflau in camera de hotel al lui Ossyan Ketabdar. In acest moment incepe a-si spune povestea Ossyan - povestea lui care incepe cu mult inainte de nasterea lui. Aceasta incepe inca de pe vremea bunicilor sai. El descinde dintr-o familie nobila, care s-a aflat la guvernare in timpul Imperiului Otoman; bunica lui a avut o conditie speciala, iar tatal lui a avut o copilarie neobisnuita, pe cand Ossyan este predestinat unei vieti iesite din comun. Tot in acest capitol ne este descrisa prietenia dintre un turc si un armean, ceea ce parea o prietenie neobisnuita in acele vremuri, poate chiar imposibila. In cele din urma, Ossyan paraseste lumea sufocanta a casei parintesti din Beirut si pleaca in Franta pt a studia medicina. Acesta este sprijinit de sora sa care ii promite ca va avea grija de tatal lor cand va veni vremea si il incurajeaza sa lupte pt dorinta lui de a deveni medic.
In capitolul "Joi seara", Ossyan ne prezinta viata lui departe de casa, discutiile cu camarazii lui de la medicina. Acesta se imprieteneste cu un tip Bertrand devenind astefl un fel de marioneta a acestuia. Ossyan se supune ordinelor date de Bertrand conform caruia trebuie sa imparta diverse biletele fara sa fie vazut, sa scrie pe zidurile orasului cu creta, iar cand "banda" lui Bertrand ajunge sa isi creeze propriul ziar, Ossyan participa la impartirea ziarelor prin oras. Intr-o zi, crezand ca este urmarit se vede nevoit sa plece. Astfel el pleaca la alti membrii a-i "bandei", Daniele si Edouard unde o cunoaste pe Clara. Ossyan isi alege un nume de rezistenta : Baku, cum ii spunea bunicul sau cand era copil. De asemenea, el este nevoit sa isi schimbe identitatea de tot. Cand situatia s-a calmat si pericolul pare sa fi disparut, Ossyan se intoarce pt a-si continua studiile. Afla, de asemenea, ca jandarmul care crezuse ca il urmarea nu era nimeni altul decat ginerele femeii unde stase in gazda si ca de fapt acesta venea sa ii faca curte fetei gazdei.
In capitolul "Vineri dimineata" , Ossyan ne povesteste intoarcerea sa acasa, afla ca sora sa se casatorise. Intre timp ii moare bunica si este vizitat de Clara caruia nu indrazneste sa-i marturiseasca ca o iubeste, ci doar o face sa ii promita ca ii va scrie. Cand acesta primeste scrisoare de la Clara, este dezamagit deoarece ea nu pomeneste deloc de relatia dintre ei sau despre sarutul pe care si l-au dat atunci cand Ossyan a vizitat-o la hotelul unde era pt a-i spune sa ii scrie. Cand cei doi se intalnesc din nou, dupa un timp, Ossyan sfarseste prin a-si marturisi iubirea pt Clara si o cere de sotie. Aceasta accepta.
In urmatoarele capitole, Ossyan ne povesteste despre nunta lor; despre cum sarbatoresc; intoarcerea fratelui sau din inchisoare si faptul ca sotia lui a ramas insarcinata. Mutandu-se din casa parinteasca in urma sosirii fratelui sau, Ossyan este nevoit sa-si paraseasca insarcinata pt a-i fi alaturi tatalui sau a carui stare de sanatate se inrautateste pe zi ce trece. Dupa moartea tatalui, Ossyan este trimis de fratele lui la un sanatoriu unde este "drogat" pt a-l face sa para nebun. Acesta este cautat si gasit de fiica lui care ii reda pofta de viata si incearca sa isi revina pacalind pe cei care il supravegheau sa isi bea cafeaua cu gust de medicamente. Astfel el o astepta pe fiica lui Nadia sa vina sa il salveze, insa aceasta fiind influentata de vorbele lui Bertrand conform carora tatal ei este nebun, renunta in a-l mai salva. Ossyan reuseste sa plece atunci cand spitalul este asediat. Se intalneste cu Bertrand caruia ii povesteste prin ce a trecut si ii cere adresa Clarei pt a-i scrie. Ossyan ii da o intalnire care urma sa aiba loc duminica. Aici se sfarseste povestea sa.
In capitolul "Duminica", autorul ne povesteste ca asteapta cu nerabdare sa vada daca Clara va veni la intalnire. Astfel aflam ca sotia lui Ossyan a venit la intalnire si ca exista o sansa pt cei doi sa-si refaca viata impreuna.
Personaje:
Ossyan Ketabdar (Baku)
Nubar - medic, bunicul lui Ossyan
Iffet - bunica
Iffet - sora lui Ossyan
Salem - fratele lui Ossyan
Bertrand
Lobo
Daniele
Edouard
Clara
Emdem
Nadia
marți, 18 noiembrie 2014
Salman Rushdie - Copiii din miez de noapte
Romanul Copiii din miez de noapte este povestea celor 1001 copii nascuti la miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947, cand India isi proclama independenta fata de Marea Britanie. Toti acesti copii sunt inzestrati cu puteri supransturale, iar romanul urmareste indeaproape destinele a doi dintre ei : Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse sarace, si Shiva, singurul mostenitor al unei familii musulmane instarite, destine care se incruciseaza in chip straniu in clipa in care cei doi sunt schimbati la nastere.
luni, 3 noiembrie 2014
Sentimentul timpului, inconsistenţa temporală, reluări şi anticipări in „Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie
Eroul operei și în același timp
naratorul,Saleem Sinai,ajuns la vârsta de treizeci și unu de ani povestește
istoria vieții lui în mod retrospectiv,povestindu-i totodată și viitoarei lui
soție,Padma.
Succesiunea lineară a evenimentelor
este înlocuită cu amalgamarea lor acronologică,naratorul începe a-și scrie
memoriile prin prezentarea momentului în care s-a născut: „M-am născut în
orașul Bombay...pe data de 15 august 1947...când a bătut de miezul
nopții...”(Cartea întâi,Cearșaful găurit,pagina 9). Naratorul anticipează ce se
va întâmpla în viitor: „Pe durata următoarelor trei decenii,nu aveam cum să scap”(pagina
9). Timpul își pierde continuitatea,Saleem „întorcându-se” și mai în trecut,cu
treizeci și doi de ani înainte de nașterea lui: „...trebuie să mă înham la
munca de reconstituire a propiei vieți din clipa când a început efectiv,cu
treizeci si doi de ani înainte de nașterea aceea concretă,...” (pagina 10),
începând astfel să spună povestea bunicului: „...la începutul primăverii lui
1915,bunicul meu...”(pagina 10).
Ordinea
temporală este din nou tulburată,naratorul Saleem ne povestește despre
întâlnirea tânărului său bunic,care devenise nu de mult doctor,cu barcagiul
Tai(pagina 16);apoi în capitolul Mercurocrom,Saleem revine asupra poveștii
cearșafului găurit: „...Naseem Ghai,fata moșierului,a contractat o puzderie de
boli minore,...la fiecare vizită i se permitea să vadă prin cearșaful
mutilat,un alt cerc cu diametrul de douăzeci de centimetri din corpul
tinerei.”(pagina 31). După prezentarea poveștii cearșafului găurit,naratorul
revine asupra barcagiului Tai: „Între timp,barcagiul Tai luase deja hotărârea
nemotivată de a nu se mai spăla.”(pagina 35) .
Naratorul
înaintează povestea cu nouă ani după nașterea sa,amintindu-și de tradiționala
piesă de Anul Nou: „Acum sunt distribuit în rolul unei stafii.Am nouă
ani...”(pagina 40),dupa care acesta continuă să povestească despre bunicii săi.
Pe alocuri,perspectiva temporală care în cea mai mare parte a operei este
discontinuă este întreruptă nu doar de erorile de cronologie,de reîntoarcere în
timp sau de trimiteri la ce se întâmplă în viitor ci și de intervențile
subiective ale Padmei pe care naratorul le introduce în operă: „...Încearcă să
mă facă să plec de la birou:-Mănâncă,na,se sleiește...”(pagina30); „Am fost
întrerupt de Padma...-Păi,dacă ai de gând să-ți pierzi timpul stricându-ți ochii
cu mâzgălelile alea,măcar citește-mi-le și mie....;etc”(pagina 41).
Relațiile temporale au două dimensiuni.
Una arhaică, dominată de dogmele religioase [problema dintre hinduși și
musulmani-se spune că musulmanii sunt mai credincioși decât hindușii și creștinii- ;grupul
Ravana care îi atacă pe musulmani: „...mișcare antimusulmană
fanatică...incendia prăvăliile și depozitele aflate în propietatea
musulmanilor.” (pagina98)] și o altă dimensiune aproximativ contemporană cu
apariția romanului. Timpul narativ presupune distincția între timpul povestit
(evenimentele relatate au loc cu treizeci și doi de ani înainte de nașterea
naratorului) și timpul povestirii (momentul,perioada în care naratorul pune pe
hârtie acele întâmplări).
Perspectiva temporală este
discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări sub
formă de flash-back și feed-back. Naratorul ne mărturisește că pentru a ne
povesti acele întâmplări care au avut loc înainte de nașterea sa a trebuit să
le extragă din tot felul de cotloane nedeslușite ale minții din cauză că nu a
fost de față la nașterea lor. Amalgamarea acronologica a
evenimentelor își face din nou simțită prezența,naratorul ne povestește
momentul în care mama sa merge la profet,prezicător și în același timp își
amintește de „Butt care o să moară într-un tren cu destinația Pakistan” și de
„Mustapha Kema,care o să fie ucis...”(pagina 113).Aici,naratorul face trimitere
la ceea ce se va întâmpla în viitor. O altă referire în viitor este aceea că
Oache și Briantină vor avea oarecum de suferit din cauza lui Saleem:„...că urma
să le distrug viețile...”(pagina 134).
Naratorul „ne anunță” că va
reveni cu descrierea buzelor profetului:„trebuie să descriu și buzele,dar mai
târziu...”(pagina 119),ceea ce și face după ce ne dezvăluie profețiile,revine
la descrierea buzelor :„...ce fel de buze avea?Răspunsul inevitabil este:
pline,cărnoase din cale afară,poetice.”(pagina 120).
În această operă,eșecurile
ontologice și istorice și relativizarea se bazează și pe straniul
temporalitații orientale. Însuși naratorul ne spune că „timpul în experiența
lui s-a dovedit la fel de variabil și inconstant ca aprovizionarea cu energie
electrică din Bombay. Dacă nu mă credeţi, sunaţi la robotul care anunţă ora
exactă - din cauză că depinde de electricitate, are de obicei un decalaj de
cîteva ore. Asta dacă nu cumva decalajul e al nostru... Nu se poate spune
despre nici un popor care are acelaşi cuvînt pentru 'ieri' şi 'mâine' că deţine
un control ferm asupra timpului.”(pagina 147).
Pe lângă faptul că Saleem pune pe hârtie întâmplările acronologic,probabil
după cum și le amintește,mărturisirea lui (timpul în experiența lui...) poate
fi de asemenea considerat un motiv pentru care timpul în opera sa nu este
cronologic. Tot din cele menționate de către narator,putem deduce faptul că
timpul este imprevizibil,nu știm niciodată la ce să ne așteptăm și ce ne
oferă;timpul nu poate fi controlat.
Succesiunea lineară a evenimentelor este înlocuită cu amalgamarea lor
acronologică. Deși naratorul deschide cartea prin a ne spune data,anul,locul si
ora la care s-a născut nu continuă fericitul eveniment decât în capitolul opt
intitulat Tic,tac. Ordinea temporală este tulburată și de insertia
întâmplarilor anterioare din existenta personajelor în dinamica evenimențială
(până ajunge naratorul să ne povestească nașterea sa,ne spune ce s-a întâmplat
cu treizeci și doi de ani ănainte de nașterea sa și facem cunoștință cu bunicul
său și celelalte personaje:„și dacă o să vreți să mă cunoașteți doar pe mine,o
să trebuiască să-i dați pe gât pe toți.”(pagina 10) ,dar și de întoarceri frecvente
în istoria contemporană și trecută a Indiei (probleme religioase,proclamarea
Independenței,etc).
Personajele sunt uitate câteodată
într-o situaţie anume, pentru a fi reluate ulterior din aceeaşi poziţie, de
parcă pentru ei timpul nu s-ar fi scurs. În capitolul Methwold naratorul ne
povestește despre mutarea părinților săi în Bombay și Methwold,însă abandonează
acest subiect începând să ne vorbească despre Mary Pereira: „Lăsându-i pe Ahmed
și Amina cu cântecele lui Wee Willie Winkie,dau sin aripi,mă îndrept spre zona
Fortului Vechi,trecând pe lângă Flora Fountain,și ajung la o clădire mare,plină
de o lumină slabă,pretențioasă,și de parfumul unor cădelnițe legănate...fiindcă
aici,în St.Thomas Cathedral,domnișoara Mary Pereira învață despre culoarea lui
Dumnezeu.” (pagina 142).
În capitolul Tic,tac,
Saleem,naratorul, revine asupra nașterii sale făcând din nou referire,pe
scurt,la bunicul său,barcagiul Tai,cearșaful găurit,la diferite întâmplări pe
care naratorul le-a prezentat în capitolele precedente:„Cu treizeci și trei de
ani înaintea....Un barcagiu care...Și a existat un cearșaf...etc”(pagina
147,148). După ce naratorul ne-a
povestit nașterea sa, revine la ceea ce anticipase la începutul cărții: „Acum
tata a început să se gândească la mine(neștiind...).Din cauză că imaginile
chipului meu i s-au învălmășit
În minte,a uitat de scaun;contropit de dragostea pentru mine(cu toate că...),mustind
de ea din creștet până în tălpi,a dat drumul scaunului....Puterea chipului
meu...l-a făcut pe Ahmed Sinai să scape scaunul din mâini și să-l lase să
cadă,...scaunul în cădere i-a zdrobit degetul mare de la picior.(pagina 161).
Aici ne este relatat momentul în care tatăl său s-a lovit la degetul mare de la
picior,ceea ce naratorul anticipase la început. De asemenea ”neștiind...” și
”cu toate că...” anticipează faptul că el nu va fi fiul lui Ahmed Sinai
deoarece destinele celor doi bebeluși au fost schimbate de către Mary Pareira.
Naratorul începe să ne spună
despre venirea celor două persoane de la Times of India,dar întrerupe revenind
în prezent și amintindu-și că nu cu mult timp în urmă a vizitat o grădină de cactuși
unde cândva,cu mulți ani în urmă,a îngropat un glob metalic de jucărie din care
a scos lucrurile pe care,acum,în timp ce scrie memoriile le tine în mâna
stângă.După care revine la apariția sa în ziar.
Protagonistul-narator revine
în prezent,dar privind în trecut la Bombay-ul copilăriei sale: „Acum,uitându-mă
în urmă cu ochii aceia de copil,văd totul perfect...Și ce văd?...Bombay-ul
nostru...”(pagina 175). Saleem Sinai,ne spune că înainte cu câteva ore de
nașterea sa,mama lui,Amina Sinai,avusese un vis; un vis la care face din nou
referire povestindu-l: „...În visul acela,...”(pagina 178). Protagonistul își
amintește de povestea pescarului,înaintând astfel nararea
cu șapte ani de la nașterea sa și povestiind astfel momentul în care
tatăl său îi spune atât lui cât și surorii sale,Maimuța de Bronz,povestea
acelui pescar.În același timp,aici,naratorul anticipează că va avea o soră care
se va naște după un an de la nașterea lui: „...de la începutul lui
1948,...evenimentele au curs cu nemiluita,așa că în septembrie,când s-a născut
Maimuța de Bronz,...(pagina 191).O altă anticipare a viitoarei surori: „Cu
Maimuța de Bronz crescându-i în pântece,...”(pagina 195). După ce naratorul ne
povestește cele întâmplate la sfârșitul lui august 1948 înaintează prin
relatarea evenimetelor petrecute în vara anului 1956 care sunt prezentate și
ele acronologic,naratorul ne povestește că sora sa a fost mușcată de un câine
la vârsta de șase ani,apoi ne spune despre certitudinea pe care el o avea deja
la vârsta de nouă ani,după care ne spune cele întâmplate pe când avea vârsta de
aproape opt ani.
Moartea cântărețului Wee
Willie Winkie este precizată la
sfârșitul capitolului Radio All-India prin: „apropo...cam pe la sfârșitul lui
1956 a murit și cântărețul...”(pagina 251); (probabil naratorul atunci își
amintește acest eveniment pe care îl precizează printr-un „apropo”) –
reprezintă o altă eroare de cronologie.
Naratorul în capitolul „La Pioneer Café” își amintește că a uitat să ne
descrie fabrica pe timp de zi( ceea ce și face) : „Până acum nu v-am arătat
fabrica pe timp de zi.Iată ce a rămas nedescris:...”(pagina 292).Tot în acest
capitol,naratorul aduce în discuție din nou momentul în care mama lui și-a
schimbat numele,și-a propus să se îndrăgostească de soțul ei pe bucățele,etc:
„A fost odată ca niciodată o mamă care,ca să ajungă așa ceva,s-a învoit să-și
schimbe numele,care și-a propus...(pagina 298); și de asemenea,ne spune despre
Nadir Han,soțul subteran.
Apare din nou o altă eroare
de cronologie,naratorul-protagonist își dă seama că a făcut o greșeală
cronologică în ceea ce privește alegerile din 1957: „Abia după aceea îmi dau
seama că am făcut o greșeală-alegerile din 1957 au avut loc înainte,nu după ce
am împlinit zece ani.”La sfârșitul capitolului „Puștiul Kolynos”,naratorul
realizează că uitase să vorbească despre Conferința Copiilor din Miez de Noapte
(despre care naratorul va vorbi în următorul capitol): „Acum îmi dau seama că
n-am spus nimic în tot capitolul despre Conferința Copiilor din Miez de
Noapte.”(pagina 350). Naratorul se întoarce din nou în timp: „Acum nu mai am
timp să mă opresc;nu e timp pentru înțelegere sau panică;am mers deja mai
departe decât s-ar fi cuvenit întorcându-mă puțin în timp,trebuie să spun că
mai preluasem ceva de la Aadam Aziz;căci în cea de-a douăzeci și treia zi de
doliu...”(pagina 383-384),după care pune punct poveștii bunicului: „Ar fi bine
să pun punct poveștii bunicului chiar în clipa asta; am avansat destul de mult
și s-ar putea ca mai târziu să nu mai am ocazia...”(pagina 385),anticipează
moartea bunicului care va avea loc în 25 decembrie 1963 și se întoarce din nou
în 1958. Este anticipată,de asemenea,și moartea mamei sale,Amina Sinai,care a
murit nouă ani mai târziu de la mărturisirea lui Saleem(că poate citi gândurile
celorlalți) care nu a fost crezut.Mama lui va muri neștiind că acest lucru este
adevărat. De asemenea „Ar fi bine să pun punct poveștii bunicului chiar în
clipa asta; am avansat destul de mult și s-ar putea ca mai târziu să nu mai am
ocazia.” ne dă oarecum de înțeles că mai târziu,dacă timpul îi permite,va
reveni asupra poveștii bunicului.
Începând de la ultimul
capitol al cărțiii a doua,așa cum notează naratorul Saleem Sinai timpul se
cerne nu spre o naștere ci spre un final: „Ce așteaptă să fie spus: întoarcerea
tic-tac-ului.Acum însă timpul se cerne spre un final,nu spre o
naștere;...”(pagina 455). Întoarcerea tic-tac-ului și cele menționate de
narator mă duce cu gândul la timpul,care la începutul operei putem spune că
avea „răbdare” cu personajele,evenimentele având loc într-un mod lent și nu
precipitat. Iar,spre finalul romanului,acțiunea parcă s-ar petrece într-un alt
plan temporal ca și când evenimetele ar lua o întorsătură,petrecându-se într-un
mod precipitat,timpul părând,astfel,a nu mai avea „răbdare” apropiindu-se cât
mai repede de final.
Timpul în operă devine
fluid,diversele momente din istorie și dialoguri sunt intercalate. Întreaga
poveste, atât cea a Indiei cât și cea a vieții naratorului, este construită pe
baza memorilor legate de anumite fragmente,evenimente din trecut. Putem spune
că prima parte (înainte de nașterea naratorului) este o ficține deoarece însuși
naratorul notează faptul că,nefiind prezent la cele întâmplate înainte de
nașterea sa,trebuie să „caute” în adâncul minții(folosindu-și imaginația).Iar a
doua parte(după nașterea naratorului) poate fi considerată o experiență de
viață,un destin care se împletește cu
cel al Indiei. Apar erori de cronologie,naratorul amintindu-și diverse
întâmplari întrerupe firul cronologic pentru a povesti cele amintite (își
amintește de asasinarea lui Mahatma Gadhi,piesa de Anul Nou,urmărirea
criminalului periculos (Joseph D Costa), etc).
Reproducerea,atât a spațiului cât și a timpului implică o reconstituire
bazată pe memoria voluntară și cea involuntară. Memoria care înregistrează
evenimentele este distorsionată,astfel fiind răspunzătoare de erori de
cronologie.
Povestea începe cu treizeci
şi doi de ani înaintea naşterii protagonistului-narator (naratorul anticipând
nașterea sa chiar la începutul romanului) şi se termină precipitat (după cum am
notat mai sus,timpul pare a se grăbi spre final), printr-o implozie, în plină
tinereţe a acestuia.
Bibliografie
Salman
Rushdie,Copiii din miez de noapte; traducere și note de Radu Paraschivescu.
Ediția a
II-a,revăzută. Iași: Editura Polirom,2007
ISBN
978-973-46-0602-3
GRACE AKELLO - Encounter
Teach me to laugh once more
let me laugh with Africa my mother
I want to dance her drum-beats
I am tired of her cries
Scream with laughter
roar with laughter
Oh, how I hate this groaning
Africa groans
under the load of her kwashiokered children
she weeps
what woman would laugh
over her children's graves
I want to laugh once again
let me laugh with you
yes, even you my brother who blames me for
breeding...
I laugh with you
even you who sell me guns
preserving world peace
while my blood, Africa's blood stains Earth
let laughter be my gift to you
my generous heart overflows with laughter
money and vanity harden yours
clogged in your veins, the blood no longer warms your
heart
I will teach you yet
I am not bush, lion, savagery
mine are the sinews which built your cities
my sons fighting your wars
gave you victory, prestige
wherein lies the savagery in Africa...
Your sons in Africa looted our family chests
raping the very bowels of our earth
our gold line the streets of your cities...
where are pavements in Africa
Laugh with me
Do not laugh at me
my smile forgives all
but greed fetters your heart
the nightmare of our encounter is not over
your overgrown offspring
swear by the western god of money and free
enterprise
that they are doing their best for Africa
indeed, Africa the dumping ground
Africa the vast experimental ground
the army bases in the developing parts
enhanced military aid in the loyal parts
family planning programmes in the advanced parts
My son built your cities
What did your son do for me...
miercuri, 15 octombrie 2014
When I have Fears that I may cease to be by John Keats. 1795–1821
WHEN I have fears that
I may cease to be
Before my pen has glean’d my teeming brain,
Before high piled books, in charact’ry,
Hold like rich garners the full-ripen’d grain;
When I behold, upon the night’s starr’d face,
Huge cloudy symbols of a high romance,
And think that I may never live to trace
Their shadows, with the magic hand of chance;
And when I feel, fair creature of an hour!
That I shall never look upon thee more,
Never have relish in the faery power
Of unreflecting love!—then on the shore
Of the wide world I stand alone, and think
Till Love and Fame to nothingness do sink
Tears, Idle Tears by Tennyson, Alfred
Tears, idle tears, I know not what they mean,
Tears from the depth of some divine despair
Rise in the heart, and gather to the eyes,
In looking on the happy Autumn-fields,
And thinking of the days that are no more.
Fresh as the first beam glittering on a sail,
That brings our friends up from the underworld,
Sad as the last which reddens over one
That sinks with all we love below the verge;
So sad, so fresh, the days that are no more.
Ah, sad and strange as in dark summer dawns
The earliest pipe of half-awakened birds
To dying ears, when unto dying eyes
The casement slowly grows a glimmering square;
So sad, so strange, the days that are no more.
Dear as remembered kisses after death,
And sweet as those by hopeless fancy feigned
On lips that are for others; deep as love,
Deep as first love, and wild with all regret;
O Death in Life, the days that are no more.
Tears from the depth of some divine despair
Rise in the heart, and gather to the eyes,
In looking on the happy Autumn-fields,
And thinking of the days that are no more.
Fresh as the first beam glittering on a sail,
That brings our friends up from the underworld,
Sad as the last which reddens over one
That sinks with all we love below the verge;
So sad, so fresh, the days that are no more.
Ah, sad and strange as in dark summer dawns
The earliest pipe of half-awakened birds
To dying ears, when unto dying eyes
The casement slowly grows a glimmering square;
So sad, so strange, the days that are no more.
Dear as remembered kisses after death,
And sweet as those by hopeless fancy feigned
On lips that are for others; deep as love,
Deep as first love, and wild with all regret;
O Death in Life, the days that are no more.
Porphyria's Lover by Robert Browning 1812–1889
The rain set early in tonight,
The sullen wind was soon awake,
It tore the elm-tops down for
spite,
And did its worst to vex the lake:
I listened with heart fit to break.
When glided in Porphyria; straight
She shut the cold out and the
storm,
And kneeled and made the cheerless
grate
Blaze up, and all the cottage warm;
Which done, she rose, and from her
form
Withdrew the dripping cloak and
shawl,
And laid her soiled gloves by,
untied
Her hat and let the damp hair fall,
And, last, she sat down by my side
And called me. When no voice
replied,
She put my arm about her waist,
And made her smooth white shoulder
bare,
And all her yellow hair displaced,
And, stooping, made my cheek lie
there,
And spread, o'er all, her yellow
hair,
Murmuring how she loved me — she
Too weak, for all her heart's
endeavor,
To set its struggling passion free
From pride, and vainer ties
dissever,
And give herself to me forever.
But passion sometimes would
prevail,
Nor could tonight's gay feast restrain
A sudden thought of one so pale
For love of her, and all in vain:
So, she was come through wind and
rain.
Be sure I looked up at her eyes
Happy and proud; at last I knew
Porphyria worshiped me: surprise
Made my heart swell, and still it
grew
While I debated what to do.
That moment she was mine, mine,
fair,
Perfectly pure and good: I found
A thing to do, and all her hair
In one long yellow string I wound
Three times her little throat
around,
And strangled her. No pain felt
she;
I am quite sure she felt no pain.
As a shut bud that holds a bee,
I warily oped her lids: again
Laughed the blue eyes without a
stain.
And I untightened next the tress
About her neck; her cheek once more
Blushed bright beneath my burning
kiss:
I propped her head up as before,
Only, this time my shoulder bore
Her head, which droops upon it
still:
The smiling rosy little head,
So glad it has its utmost will,
That all it scorned at once is
fled,
And I, its love, am gained instead!
Porphyria's love: she guessed not
how
Her darling one wish would be
heard.
And thus we sit together now,
And all night long we have not
stirred,
And yet God has not said a word!
La Belle Dame Sans Merci by John Keats
O, what can ail thee,
knight-at-arms,
Alone and palely loitering?
The sedge has wither'd from the lake,
And no birds sing.
O what can ail thee, knight-at-arms,
So haggard and so woebegone?
The squirrel's granary is full,
And the harvest's done.
I see a lily on thy brow
With anguish moist and fever dew;
And on thy cheek a fading rose
Fast withereth too.
I met a lady in the meads,
Full beautiful—a faery's child,
Her hair was long, her foot was light,
And her eyes were wild.
I made a garland for her head,
And bracelets too, and fragrant zone;
She look'd at me as she did love,
And made sweet moan.
I set her on my pacing steed
And nothing else saw all day long,
For sidelong would she bend, and sing
A faery's song.
She found me roots of relish sweet,
And honey wild, and manna dew,
And sure in language strange she said—
"I love thee true."
She took me to her elfin grot,
And there she wept, and sigh'd full sore;
And there I shut her wild wild eyes
With kisses four.
And there she lullèd me asleep,
And there I dream'd—Ah! woe betide!
The latest dream I ever dream'd
On the cold hill's side.
I saw pale kings and princes too,
Pale warriors, death-pale were they all;
They cried—"La Belle Dame sans Merci
Thee hath in thrall!"
I saw their starv'd lips in the gloam,
With horrid warning gapèd wide,
And I awoke and found me here,
On the cold hill's side.
And this is why I sojourn here,
Alone and palely loitering,
Though the sedge is wither'd from the lake,
Alone and palely loitering?
The sedge has wither'd from the lake,
And no birds sing.
O what can ail thee, knight-at-arms,
So haggard and so woebegone?
The squirrel's granary is full,
And the harvest's done.
I see a lily on thy brow
With anguish moist and fever dew;
And on thy cheek a fading rose
Fast withereth too.
I met a lady in the meads,
Full beautiful—a faery's child,
Her hair was long, her foot was light,
And her eyes were wild.
I made a garland for her head,
And bracelets too, and fragrant zone;
She look'd at me as she did love,
And made sweet moan.
I set her on my pacing steed
And nothing else saw all day long,
For sidelong would she bend, and sing
A faery's song.
She found me roots of relish sweet,
And honey wild, and manna dew,
And sure in language strange she said—
"I love thee true."
She took me to her elfin grot,
And there she wept, and sigh'd full sore;
And there I shut her wild wild eyes
With kisses four.
And there she lullèd me asleep,
And there I dream'd—Ah! woe betide!
The latest dream I ever dream'd
On the cold hill's side.
I saw pale kings and princes too,
Pale warriors, death-pale were they all;
They cried—"La Belle Dame sans Merci
Thee hath in thrall!"
I saw their starv'd lips in the gloam,
With horrid warning gapèd wide,
And I awoke and found me here,
On the cold hill's side.
And this is why I sojourn here,
Alone and palely loitering,
Though the sedge is wither'd from the lake,
And no birds sing.
How do I Love Thee? by Elizabeth Barrett Browning (1806-1861)
How do I love thee?
Let me count the ways.
I love thee to the depth and
breadth and height
My soul can reach, when
feeling out of sight
For the ends of Being and
ideal Grace.
I love thee to the level of
everyday’s
Most quiet need, by sun and
candle-light.
I love thee freely, as men
strive for Right;
I love thee purely, as they
turn from Praise.
I love thee with a passion put
to use
In my old griefs, and with my
childhood's faith.
I love thee with a love I
seemed to lose
With my lost saints, --- I
love thee with the breath,
Smiles, tears, of all my life!
--- and, if God choose,
I shall but love thee better
after death.
Poems2
In
the early years of the Victorian Period, poetry was still the most visible of
literary forms. Both the purpose of poetry and its basic style and
tone changed drastically during the Victorian Period. In the first half of the
nineteenth century, poetry was still mired in the escapist, abstract imagery
and themes of the earlier generation. Victorian Poetry was an important
period in the history of poetry, providing the link between the Romantic movement and the modernist
movement of the 20th Century.
La Belle Dame sans Merci
La Belle Dame sans Merci "The Beautiful Lady Without Mercy"[1]
) is a ballad
written by the English
poet John
Keats. It is divided into twelve four-line stanzas, called quatrains.
Each of those quatrains rhymes according to an ABCB pattern. The basic meter of
the poem is iambic tetrameter. The poem has a plot,the first three stanzas
introduces us in the nature and we meet the knight and,then,in the next stanzas
is described the girl and their love story.In the last three stanzas we have
the explanation what really happened to him.
Keats sets his simple story of love and death in a bleak
wintry landscape that is appropriate to it,a gloomy place. The repetition of
these two lines, with minor variations, as the concluding lines of the poem
emphasizes the fate of the unfortunate knight and neatly encloses the poem in a
frame by bringing it back to its beginning.
"La Belle Dame
Sans Merci" is in the form of a dialogue between three speakers. The first
is the unnamed speaker who comes across a sick, sad knight and pesters him with
questions for the first three stanzas. The second voice is the knight and the
third one is the girl but not directly. It’s autumn and that may be the symbol of the
nature’s death and even of the love.Autumn generates depression and melancholy.
Stanzas 4-12 are the knight’s response by telling us about the lady who stoled
his heart and then she had gone. It’s summer,which may represents the season of
the love. They lived a beautiful short love story.
When I have Fears
"When I have Fears that I may Cease to Be"
is an Shakespearen sonnet by the English
Romantic
poet John Keats.
The 14-line poem is written in iambic
pentameter and consists of three quatrains and a
couplet. Keats
wrote the poem in 1818. It was published (posthumously) in 1848
- Keats expresses his fear of dying young in the first thought
unit, lines 1-12. He fears that he will not fulfill himself as a writer
(lines 1-8) and that he will lose his beloved (lines 9-12).
- Keats resolves his fears by asserting the unimportance of love
and fame in the concluding two and a half lines of this sonnet.
The narrator discusses things that he loves in life and how
meaningless they appear when faced with death. Specifically, he references the
opportunity to experience love and the chance to record his thoughts so that
others might read them. His only reaction to this revelation though, is to
continue to sit and think. While this poem was written when Keats was only
twenty-two, it shows his deep contemplation of death and what it means to die.
The theme of the poem is the death. The rhyme pattern is
abab cdcd efef gg. In the first four lines the poet fears that he doesn’t have
time to write everything;the next four lines,he wants love,he also fears that
he wouldn’t have the time to meet the true love because he would die young. And
in the last lines,he realize that fame and love are not so important because we
lose them when death comes.
The poet's concern with time (not
enough time to fulfill his poetic gift and love) is supported by the repetition
of "when" at the beginning of each quatrain and by the shortening of
the third quatrain. Keats attributes two qualities to love: (1) it has the
ability to transform the world for the lovers ("faery power"), but of
course fairies are not real, and their enchantments are an illusion and (2)
love involves us with emotion rather than thought ("I feel" and
"unreflecting love").
Tears, Idle Tears
"Tears, Idle Tears" is a lyric poem
written in 1847 by Alfred, Lord Tennyson (1809–1892), the Victorian-era
English poet. Tennyson was inspired to write "Tears, Idle Tears" upon
a visit to Tintern Abbey in Monmouthshire, an abbey that was abandoned
in 1536. He said the convent was "full for me of its bygone
memories", and that the poem was about "the passion of the past, the
abiding in the transient.
.The theme of the poem is the pleasing pain of
remembering the past. The predominant verse format of the poem is unrhymed iambic pentameter (blank verse), but several lines do not
conform strictly to this pattern. The last two lines of the first stanza
demonstrate the metric pattern of most of the lines.
This poem is written in blank verse, or unrhymed iambic
pentameter. It consists of four five-line stanzas, each of which closes with
the words “the days that are no more.”
The speaker sings of the baseless and inexplicable tears that rise
in his heart and pour forth from his eyes when he looks out on the
fields in autumn and thinks of the past.
This past,(“the days that are no more”) is described as fresh and
strange. It is as fresh as the first beam of sunlight that sparkles on
the sail of a boat bringing the dead back from the underworld, and
it is sad as the last red beam of sunlight that shines on a boat that
carries the dead down to this underworld.
The speaker then refers to the past as not “fresh,” but “sad” and
strange. As such, it resembles the song of the birds on early
summer mornings as it sounds to a dead person, who lies
watching the “glimmering square” of sunlight as it appears
through a square window.
In the final stanza, the speaker declares the past to be dear,
sweet, deep, and wild.It is as dear as the memory of the kisses of
one who is now dead, and it is as sweet as those kisses that we
imagine ourselves bestowing on lovers who actually have
loyalties to others. So,too, is the past as deep as “first love” and
as wild as the regret that usually follows this experience. The
speaker concludes that the past is a “Death in Life”.
Porphyria's Lover
"Porphyria's
Lover" is a poem by Robert Browning and it was first published as
"Porphyria". "Porphyria's Lover" is Browning's first ever
short dramatic monologue, and also the first of his
poems to examine abnormal psychology. A possible inspiration for the poem is
John Wilson's "Extracts from Gosschen's Diary", a lurid account of a
murder published in Blackwood's Magazine in 1818. Browning's
friend and fellow poet Bryan Procter acknowledged basing his 1820
"Marcian Colonna" on this source, but added a new detail; after the
murder, the killer sits up all night with his victim.[2]
The
speaker lives in a cottage in the countryside. His lover, a blooming young
woman named Porphyria, comes in out of a storm and proceeds to make a fire and
bring cheer to the cottage. She embraces the speaker, offering him her bare
shoulder. He tells us that he does not speak to her. Instead, he says, she
begins to tell him how she has momentarily overcome societal strictures to be
with him. He realizes that she “worship[s]” him at this instant. Realizing that
she will eventually give in to society’s pressures, and wanting to preserve the
moment, he wraps her hair around her neck and strangles her. He then toys with
her corpse, opening the eyes and propping the body up against his side. He sits
with her body this way the entire night, the speaker remarking that God has not
yet moved to punish him.
This poem is a dramatic monologue—a fictional speech
presented as the musings of a speaker who is separate from the poet. This poem,
like much of Browning’s work, conflates sex, violence, and aesthetics. Like
many Victorian writers, Browning was trying to explore the boundaries of
sensuality in his work.
How do I love Thee
Elizabeth Barrett Browning in her love sonnet “How Do I Love
Thee” beautifully expresses her love for her husband. Listing the different
ways in which Elizabeth
loves her beloved, she also insists that if God permits her she will continue
loving the love of her life even after her death.
A prominent Victorian poet Elizabeth wrote 44 sonnets to
express the courtship between herself and Robert Browning, her love and would
be husband. “How Do I Love Thee” is a sensitive poem because of the reason that
the poetess here defines herself only in the ways she loves Robert. Love is
portrayed to be intangible; it can even be felt even after one settles in the
cold grave.
It's a sonnet – a fourteen-line rhymed lyric poem written in
iambic pentameter. The rhyme scheme of this sonnet is ABBA ABBA CDC DCD. Barrett Browning chose
to model her sonnet on the Italian or Petrarchan pattern.
The poem is not related to how she loves or why, but just
the way in which she does so; freely and purely. They had never met but they
were just expressing how much they loved each other and this is one of the love
poems that they shared. She defines herself with the ways she love Robert.
She certainly would not be the speaker of the poem without
her love, or her beloved. This actually what makes this poem very sensitive.
Besides her love to Robert she actually has admiration toward him.The poem
begins with a question, and answers it. In the poem, main point is the author’s
desire to tell us how much she loves him with all her heart. The author
expresses how she adores her beloved by repeating it often. Reader shall
immediately understand the greatness of the intensity of Elizabeth\'s love for
her beloved. The poem contains internal rhymes that tell us Elizabeth loves Robert with every dimension
of her entity. His love sustains her and that I why she needs him. We should
consider the times period this was written in, when the concept of God was
acknowledged as a certainty not a theory. She tells that she loves him with the
blind faith of a child..It explains that she had lost believing in holy things
after growing up. However, Robert has awakened her spirit in a way that she has
again begun to reaffirm her belief in all the things holy. He is her savior and
means the whole world to her. There is passion, excitement and spontaneity in
her love. Also, she has a big hope that her love will transcend the boundaries
of time, space, life and death; it will live forever. She hopes that only
something as violent and destructive as death will intensify her passion.
“Sonnet 43\" expresses the poet’s intense love for her husband-to-be, Robert Browning. So intense is her love for him, she says, that it rises to the spiritual level (Lines 3 and 4). She loves him freely, without coercion; she loves him purely, without expectation of personal gain. She even loves him with an intensity of the suffering (passion: Line 9) resembling that of Christ on the cross, and she loves him in the way that she loved saints as a child. Moreover, she expects to continue to love him after death. \"Sonnet 43\" is written in iambic pentameter .Author uses metaphors, as follows:
thee, the (Lines 1, 2, 5, 9, 12).
thee,they (Line 8)
soul, sight (Line 3)
love, level (Line 5)
quiet, candle-light (Line 6)
freely, strive, Right (Line 7)
purely, Praise (Line 8)
passion, put (Line 9)
griefs, faith (Line 10)
my, my (Line 10)
love, love (Line 11)
With, with (Line 12)
lost, love (Line 12)
lost, saints (Line 12)
Smiles, tears (Line 13) (z sound)
smiles, all, life (Line 13)
shall, love (Line 14)
but, better (Line 14)
but, better, after (Line 14)
“Sonnet 43\" expresses the poet’s intense love for her husband-to-be, Robert Browning. So intense is her love for him, she says, that it rises to the spiritual level (Lines 3 and 4). She loves him freely, without coercion; she loves him purely, without expectation of personal gain. She even loves him with an intensity of the suffering (passion: Line 9) resembling that of Christ on the cross, and she loves him in the way that she loved saints as a child. Moreover, she expects to continue to love him after death. \"Sonnet 43\" is written in iambic pentameter .Author uses metaphors, as follows:
thee, the (Lines 1, 2, 5, 9, 12).
thee,they (Line 8)
soul, sight (Line 3)
love, level (Line 5)
quiet, candle-light (Line 6)
freely, strive, Right (Line 7)
purely, Praise (Line 8)
passion, put (Line 9)
griefs, faith (Line 10)
my, my (Line 10)
love, love (Line 11)
With, with (Line 12)
lost, love (Line 12)
lost, saints (Line 12)
Smiles, tears (Line 13) (z sound)
smiles, all, life (Line 13)
shall, love (Line 14)
but, better (Line 14)
but, better, after (Line 14)
Poems
After
Blenheim
It is one of Southey's most famous
poems. Robert Southey was an English poet of the Romantic
school, one of the so-called "Lake Poets".
Moreover, Southey was a prolific letter writer, literary scholar, essay writer,
historian and biographer.
While
Southey's verse, After Blenheim, is considered an anti-war poem,
arguably Southey was not himself anti-war: Byron himself considered Southey a
puzzle: one the one hand, he denigrated the English victory at Blenheim, but
praised the Battle of Waterloo in The Poet's Pilgrimage to Waterloo, a
popular poem.
The battle was fought near the village of Blenheim ,
in Bavaria , on the left bank of the river Danube . . This battle broke the prestige of the French
king, Louis XIV; and when Marlborough returned
to England his nation built
a magnificent mansion for him and named it Blenheim Palace
after this battle
Southey's poem tells that Old Kaspar
has finished his work and is sitting in the sun in front of the cottage,
watching his little granddaughter at play. Peterkin found a skull near the
battle-field many years afterward, and the two asked their grandfather how it
came there. He told them that a great battle had been fought there, and many of
the leaders had won great renown. But he could not tell her why it was fought
or what good came of it. He only knew that it was a "great victory."
That was the moral of so many of the wars that devestated Europe
for centuries. The kings fought for more power and glory; and the peasants fled
from burning homes, and the soldiers fell on the fields. The poem gives an idea
of the real value to men of such famous victories as that of Blenheim.
Each stanza contains six lines. The meter is Iambic
tetrameter. In several stanzas, Southey uses alliteration
to promote rhythm and euphony,stanza five is an example. The end rhyme in each
stanza except the second is abcbdd. The third stanza demonstrates this pattern.An important theme of this poem may be the war which represents the worst form of human behavior: “man's inhumanity to man”.
William
Wordsworth
We are
seven
"We are Seven" is a poem written by William Wordsworth and published in his Lyrical Ballads. It describes a discussion between an adult poetic speaker and a "little cottage girl" about the number of brothers and sisters who dwell with her. The poem turns on the question of whether to count two dead siblings.
Wordsworth claimed that the idea for We are Seven came to him while traveling alone across
The speaker begins this poem by asking what a simple child who is full of life could know about death. He then meets "a little cottage Girl" who is eight years old and has thick curly hair. She is rustic and woodsy, but very beautiful, and she makes the speaker happy. He asks her how many siblings she has, to which she replies that there are seven including her.The speaker then asks the child where her brothers and sisters are. She replies "Seven are we," and tells him that two are in a town called
The speaker is confused and asks her how they can be seven, if two are in Conway and two gone to sea. To this, the little girl simply replies, "Seven boys and girls are we.The speaker says that if two are dead, then there are only five left.The little girl then explains that first her sister Jane died from sickness. She and her brother John would play around her grave until he also died.
The man again asks how many siblings she has now that two are dead. She replies quickly, "O Master! we are seven." The man tries to convince her saying, "But they are dead," but he realizes that his words are wasted. The poem ends with the little girl saying, "Nay, we are seven!"
The character Lucy may be interpreted as: she might be Wordsworth’s childhood friend and later wife Mary H.,the poet’s sister Dorothy or she was just a muse.
The world
is to musch with us
This poem is one of the many excellent Wordsworth’s sonnets. Sonnets are fourteen-line poetic inventions written in iambic pentameter. There are several varieties of sonnets; “The world is too much with us” takes the form of a Petrarchan sonnet, modeled after the work of Petrarch, an Italian poet.
The speaker begins this poem by saying that the world is too full of humans who are losing their connection to divinity and, even more importantly, to nature. Humans, the speaker says, have given their hearts away, and the gift is a morally degraded one.
In the second quartet the speaker tells the reader that everything in nature, including the sea and the winds, is gathered up in a powerful connection with which humanity is "out of tune." In other words, humans are not experiencing nature as they should.
The speaker ends the poem by saying that he would rather be a pagan attached to a worn-out system of beliefs than be out of tune with nature. At least if he were a pagan he might be able to see things that would make him less unhappy, like the sea gods Proteus and Triton.
"The world is too much with us" is a sonnet with an abbaabbacdcdcd rhyme scheme.
She dwelt
among the untrodden ways
In the first stanza, the reader learns that Lucy comes from the country by the river Dove, and that she was virtually unnoticed there. There are a few different Dove rivers that this place could refer to, and he also may be calling to mind the associations the reader would have with the bird named dove. Lines like, "none to praise," "very few to love," and the word "untrodden" tell the reader that Lucy was a nobody to everyone except the poet. She was unnoticed, untouched, and overlooked.
In the second stanza, Wordsworth's aim is to show her innocence and beauty again. He uses two simple metaphors to emphasize these qualities. "A violet by a mossy stone" and "Fair as a star, when only one is shining in the sky." A violet can be a symbol of innocence, modesty or mourning. The poem is also one of mourning and demonstration of Lucy's faithfulness and modesty.
In the third stanza, Wordsworth tells the reader of Lucy's death. Again, the diction of anonymity is shown in that she lived "unknown" and "few could know." However, in the last two lines, her significance to Wordsworth is made very clear. She is extremely special and the embodiment of beauty to the poet.
Theme: death,nature. Literary techniques as metaphors,assonance,alliteration,sibilance.
She walks
in beauty
One of Lord Byron’s most famous, it is a lyric poem that describes a woman of much beauty and elegance. The poem was inspired by actual events in Byron’s life. Once, while at a ball, Byron happened upon a beautiful woman as she walked by. That woman was Byron’s cousin.
“She Walks in Beauty” is written in iambic tetrameter. The rhyme scheme of the first stanza is ababab; the second stanza, cdcdcd; and the third stanza, efefef. The theme of the poem is the woman's exceptional beauty, internal as well as external. The first stanza praises her physical beauty. The second and third stanzas praise both her physical and spiritual, or intellectual, beauty.
The first stanza of the poem describes the physical appearance of the woman. Here, the poet creates an image of a dark, clear sky with twinkling stars, and make a contrast between brightness and darkness. This contrast could mean diverse things, such as “black hair” and “white skin”, or “deep, black eyes” and “clear, white parts of the eyes.” The image created by this contrast represents the cloth the woman is wearing; a black dress with sparkles on it.
The second stanza of She Walks in Beauty continues to praise the woman’s appearance, the poet extends this external beauty onto the woman’s personality.
The last stanza also talks both about the woman’s inner and outer characteristics. Her cheek and her smiles are beautiful. the theme of this poem, which is the woman’s physical beauty along with her internal beauty.
CAIN
Perhaps the most important literary influence on Cain was John Milton's epic poem Paradise Lost, which tells of the creation and fall of mankind. As Byron himself notes in the preface to Cain, Cain's vision in Act II was inspired by the theory of catastrophism.
Byron - Cain
Cain
is a dramatic work by Byron
published in 1821. In Cain, Byron attempts to dramatize
the story of Cain and Abel from Cain's point of view. Cain
is an example of the literary genre known as closet
drama.
Literary influences
Other influences
As Byron himself notes in the preface to Cain, Cain's vision in Act
II was inspired by the theory of catastrophism.
In an attempt to explain large gaps in the fossil record, catastrophists
posited that the history of the Earth was punctuated with violent upheavals
that had destroyed its flora and fauna. Byron read about catastrophism in an
1813 English translation of some early work by French natural historian Georges
Cuvier. Other influences include The Divine Legation of Moses by William
Warburton and A
Philosophical Enquiry into the Origin of Our Ideas of the Sublime and Beautiful
by Edmund
Burke.vineri, 3 octombrie 2014
Pierre Corneille - Le Cid
1.LA VIE DE PIERRE
CORNEILLE
Pierre Corneille, aussi appelé "le grand
Corneille" ou "Corneille l'aîne", est l'un de plus connu dramaturg et poète de la literature française
du XVIIᵉ siècle. Était né à Rouen le juin
1606 dans une famille de petite bourgeoisie qui
avait accédé aux charges administratives ou judiciaires: Son père, Pierre Corneille, était avocat du Roi à la
table de marbre de Normandie et maître particulier des eaux et forêts du
Vicomté de Rouen. Sa mère, Marthe Le Pesant de Bois-Guilbert était également de noble
famille. Ils eurent sept enfants et Pierre Corneille en était l'aîné, le cadet
ayant vingt-trois ans de moins que lui. Le berceau de la famille Corneille est situé à Conches-en-Ouche où les
Corneille sont agriculteurs et marchands tanneurs.Dans
la famille Corneille,
trois devinrent auteurs célèbres, Pierre Corneille, Thomas Corneille, un de ses petits
frères qui composa la pièce à grand succès " La Devineresse " et leur neveu, le célèbre Fontenelle,
fils de l'une de leurs petites soeurs, Marthe, Madame de Fontenelle. Il fait de
brillantes études secondaires au Collège de Bourbon tenu par les Jésuites. Il
remporte plusieurs prix et se découvre une passion pour l'éloquence des
stoïciens latins et pour le théâtre que les jésuites font couramment pratiquer
à leurs élèves dans un but pédagogique.[]
Puis, comme
tous les aînés Corneille, il fait des études de droit. Il prête serment comme
avocat le 18 juin 1624 au Parlement de Rouen.] En 1628 son père lui
achète pour 11 600 livres deux offices
d'avocat du roi, au siège des Eaux et Forêts et à l'amirauté de France à la
Table de marbre de Rouen. Il prend ses fonctions le 16 février 1629. Timide et
peu éloquent, il renonce à plaider. Tout en continuant son métier d'avocat, qui
lui apporte les ressources financières nécessaires pour nourrir sa famille de
six enfants[],
il se tourne alors vers l'écriture et le théâtre dont ses personnages lui
permettent de retrouver la vocation d'orateur qui lui faisait défaut comme
plaideur.]
En 1635, première représentation de sa nouvelle pièce, la comédie " La Place Royale ", qui
fut très bien reçu. Pierre Corneille
aimait donner comme titres, les noms des endroits les plus
fréquentés de l'époque, ce qui plaisait bien au public. En année 1635, le Cardinal
de Richelieu ayant apprécié les louanges de Corneille,
demanda a celui-ci de se joindre à ses quatre auteurs, M.Boisrobert (abbé de Châtillon-sur-Seine, l'aumônier du Roi et Conseiller d'État), M.
Collelet, M. de L'Estoile (fils du grand audiencier qui écrivit ses
mémoires) et M.Rotrou, pour
composer les pièces qu'il demandait, car Richelieu était un passionné de théâtre. Ce fut appelé " Les Pièces des Cinq Auteurs ". Pierre
Corneille, étant dans le besoin financièrement, accepta vivement l'offre
du Cardinal, qui commanda les pièces et les fit représenter devant le Roi,
Louis XIII et la cour. Une des plus grande
pièce fut la comédie " Thuileries
", et sa première représentation fut le 4 mars 1635 devant la Reine
Anne d'Autriche à
l'Arsenal. Ce fut sur la pièce "
Thuileries " que Corneille
eut l'audace de changer le troisième acte, ce qui déplut à Richelieu qui lui fit rappeler qu'il lui
devait soumission. Corneille déçu
de cette remarque et étant moins payé que les autres auteurs, démissionna en
prétextant son devoir de famille à Rouen.
D'aprés la representation
de L'Illusion comique, il faillit
abandonner sa vocation de poète mais une nouvelle rencontre sur Rouen,l'ancien
secrétaire des commandements de la Reine-mère,Marie de Médicis, l'en dissuada. M.
de Chalon lui souffla
l'idée de s'inspirer du théâtre espagnol en traduisant des oeuvres de Guillen
de Castro. C'est ainsi qu'il composa sa plus grande oeuvre " Le Cid",avec lequel commence une
trés dure "guerre", entre Corneille et le Cardinal.Le 12
janvier 1639, Corneille revient sur Paris. Pendant la " guerre " des auteurs, Corneille avait décidé de partir à Rouen.
Le 12 février 1639, le père de Corneille
, mourut à Rouen, profondément touché, deviant le nouveau chef de famille,
soutenant ainsi sa mère et ses frères et soeurs.
En 1640, Pierre
Corneille tomba
passionnément amoureux d'une jeune fille, nommée Marie, fille de Mathieu de
Lampière, Lieutenant Général des Andelys, en Normandie. Pensant qu'il ne
pourrait jamais l'épouser, il commença à se morfondre. Le Cardinal le voyant
ainsi, lui demanda ce qu'il le tourmentait autant. Étrange retournement de Richelieu
qui ordonna à Mathieu de Lamperière de se présenter à Paris. La demande en
mariage fut acceptée et célébrée la même année. Le lieutenant avait une seconde fille, Marguerite,
et le frère de de notre auteur, Thomas Corneille, en tomba passionnément
amoureux et le père de celle-ci du accepter une deuxième demande en mariage. Corneille et son épouse partirent pour Rouen pour y passer leurs nuits
de noces et leur vie. Ils vécurent dans la maison familiale ayant comme voisin
mitoyen, le jeune couple, son frère, et
son épouse. Les deux frères devinrent de plus en plus liés suite à leur mariage
avec les deux soeurs. De son mariage, Pierre eut six enfants, deux filles et
quatre garçons dont deux garçons mouront prématurément. L'auteur continua
d'écrire, et même-si fut refuse le premier fois, en 1647 a étét accépté à
l'Academie française.
En 1658, la mère de Corneille
mourut à Rouen. Suite aux grands succès
de ses dernières pièces, et ayant de plus en plus de responsabilités sur Paris,
décida dans le courant de l'année 1662, de rester dans la capitale et de faire
venir son frère auprès de lui. À la fin de cette année, Thomas arriva donc à Paris. En 1667, une événement
trés tragique, la mort du Charles, le troisième fils à l'âge de quatorze ans,
au siège de Grave mit Corneille et sa femme dans une profonde
tristesse. Au mois de juillet de la même année, les époux Corneille virent leur fils aîné,, Capitaine de Cavalerie, alors âgé
de vingt-quatre ans, blessé et rentrer en brancard à Paris, suite au siège de
Douai. En avril 1680, le quatrième et dernier fils, Thomas, rentré précédemment dans les
ordres, fut pourvu de l'Abbaye d'Aiguevive en Touraine.
Des deux filles du couple ,Marie,
l'aînée des six enfants, épousa en premières noces, le Sieur de Guénébault, et, devenue veuve, elle épousa
en secondes noces, Jacques de Farcy. La deuxième fille ,Marguerite, devint
religieuse sous le nom de Soeur de la
Trinité dans l'ordre des
Dominicains, au couvent du faubourg Cauchoise de Rouen. Le fils aîné,Charles,
capitaine de cavalerie, devint gentilhomme de la maison du Roi et épousa Marie Cochois, fille d'un marchand de Paris.
Vers la fin de sa vie, malgré
la gloire grandissante, vécut pauvrement. Il vécut de la pension Royal qu'il
obtint de Louis XIV. Durant sa
vie, il vécut sur les ventes de ses tragédies et quelques minces rentes qui
furent vite utilisées pour l'éducation de ses enfants. La vieillesse se faisant
sentir commença à
faiblir, sentant la mort approcher, il brûla quelques papiers personnels et
vendit sa maison de Rouen, le 10 novembre 1683.
Entouré de sa famille, Pierre
Cornieille mourut la nuit du 30 septembre au 1er octobre 1684, dans sa maison de la rue d'Argenteuil à Paris.
Pour qui cherche dans la vie
d'un auteur les germs de son œuvre, le cas de Corneille est singulièrement embrassant. Le poète de la majesté romaine et
de l'heroïsme fut un paisible bourgeois de province, practiquant modestement
les vertus domestiques et chrétiennes tout au long d'une vie calme et unie. Si
eloquent dans ses tragedies. Il était timidw, peu brilliant en société et disait
mal ses vers. Le héros qu'il portrait en lui, c'est dans son œuvre seulement
qu'il l'a realize. Pourtant la separation n'est pas totale entre l'homme et
l'auteur. Sa formation rhétorique et morale par les Jésuites a eu une influence
sur son œuvre. Avec M.Jean Schlumberger, on peut voir également un trait
d'autobiographie dans l'émouvante affection qui unit les fils de Cléopâtre dans
Rodogune, ainsi qu'un Héraclius et Martian dans Héraclius: Pierre et Thomas
Corneille étaient eux-mêmes unis au point d'habiter constamment la meme maison
et de laisser leur heritage indivis. Ce fut un home de mœurs trés simples,
timide et gauche dans ses manières, modeste dans ses relations avec les autres.
Il fut trés sincèrement et trés naïvment dévot. Les passions ne troublèrent
point sa vie: il était home de famille, économe et range, et si La Bruyère
s'étonne "de ce qu'il jugeât de la bonté de ses pieces par l'argent qui
lui en revenait" c'est que La Bruyère, célibataire aux gages de Condé,
oublie que Corneille avait six enfants à établir et vivait hors de toute
dependence. Au total le plus bourgeois des homes, pourtant aucun d'eux n'a plus
magnifiquement exalté la grandeur de l'âme humaine.
Ainsi Corneille avait
l'experience de la passion et de "l'amitié fraternelle". Enfin, si
l'homme était modeste et l'écrivain plein de scrupule, le poète avait
pleinement conscience de sa proper grandeur.
2.PÉRIODES DE
CRÉATION ET SON ŒUVRE
Un amour de jeunesse, pour Catherine Hue, lui inspira sa première
comédie, Mélite, que était joué à Paris en 1629, le poète ayant son dèbut
literaire. Célèbre dès son coup d'essai, Corneille continue à donner des
comédies : 1630, La Clitande, peu reussie, 1631-La Veuve, 1631-La Galerie
du Paris ou l'amie rivale, 1633-La Suivante, la plus arificiale de ses
comédies, et Médée, La Place Royale.
En 1636, eut lieu la
première représentation de la comédie"
L'Illusion comique ", que est une œuvre étrange où le réalisme se mêle à
la féerie, le burlesque au pathétique.
En 1637, sa pièce
nouvelle " Le Cid " fut représentée trois fois au Louvre. Le Cardinal de
Richelieu, ne voulant pas désapprouver le Roi , demanda qu'elle soit jouée par deux fois
en son hôtel particulier, mais jaloux de ce succès, qui faisait de l'ombre à
ses propres oeuvres écrites par ses "
quatre auteurs " restants, s'allia avec "un ami" de
Corneille, Scudéry, devenu jaloux également, pour calomnier et attaquer
Corneille. Bientôt, d'autres amis de Corneille ,Mairet et Claveret se joignirent à Richelieu et Scudeéry. Même-si, Le Cid a eu
une trés grande succèss au publique.
En 1637, Pierre
Corneille décida
de répondre à ces détracteurs par l'intermédiaire d'une nouvelle pièce " l'Excuse à Ariste ", montrant
ainsi son mépris pour la jalousie et les intrigants. Mais le succès du " Cid " continuant toujours
et devenant de plus en populaire, fit augmenter la volonté de ces anciens amis
à assombrir sa belle réputation. La nouvelle " guerre " entre auteurs persistait et commençait à
prendre une telle ampleur, que le Cardinal décida d'y mettre un terme en
demandant à un de ses auteurs, Boisrobert, d'écrire à Mairet, le 5 octobre
1637, pour lui insuffler de cesser injures et calomnies. Mais ce fut l'Académie
qui y mit un véritable terme en 1638. Pourtant, dans le courant de l'année
1637, Richelieu
et Scudéry avaient essayé de forcer l'Académie à condamner le " Cid " et Corneille, mais celle-ci, reconnaissant la
richesse du texte et les talents de l'auteur, fit de bonnes critiques à la
pièce et maintint ainsi la bonne réputation de Corneille.
Corneille a médité
les ritiques de l'Académie. Il donne en 1640 deux tragédies romaines, Horace et
Cinna, rigoureusement conformes aux régles, moins tendres et plus austères que
le Cid, mais parfaitement accomplies. Après l'honneur castillan, il peint la
grandeur romaine dans tout son éclat. Dans l'année de son marriage, 1640, la
tragédie " d'Horace " fut
pour la première fois représentée, imprimée et dédiée à Richelieu. Cette
nouvelle tragédie fut très bien accueillie mais quelques critiques commencèrent
à revenir. Toujours dans cette même année, lui succéda une deuxième pièce
" Cinna " qui
devint un nouveau grand succès, unanime cette fois-ci.. Une troisième pièce,
" Polyeucte ", écrite sous le joug de l'amour qu'il
venait de connaître, fut également interprétée. Cette confronte à cette
grandeur romaine la grandeur chrétienne, au héros païen le martyr. c'était une
hardiesse, à l'époque, de porter à la scène un sujet sacré. d'ailleurs le
public du XVIIᵉ siècle et du XVIIIᵉ siècle
s'interessa beaucoup plus au drame humain qu'au drame mystique. c'est
pourtant cette insertion du surnaturel dans le monde humain qui donne à
Polyeucte son véritable prix. Avec Polyeucte, Corneille est arrivé au sommet de
sa carrière dramatique. Il semble hésiter maintenant sur la voie à suivre,
soucieux à la fois de plaire au public et d'innover sans cesse.
En 1642-1643, naquit Pierre,
premier fils des époux Corneille et des tragédies " Cinna ", " La Mort de Pompée " et " Le Menteur ", qui furent
toutes de grands succès et en 1646, il fit publier " Théodore ".
En 1644, l'entrée de l'auteur
fut refusée à l'Académie, sous prétexte qu'il vivait à Rouen et qu'il ne
pouvait assister aux assemblées. Enfin, le 22 janvier 1647, Corneille reçut sa
place à l'Académie, sa candidature fut admise suite à l'annonce , qu'il passerait
une partie de l'année sur Paris. Cette même année, il fit la première
représentation et la publication de sa tragédie " Héraclius " (1644) et l'impression de " Rodogune "(1647).
En 1650, Pierre Corneille fit
représenter ses trois nouvelles pièces, "
Andromède ", qui fut un grand succès, la tragi-comédie " Don Sanche d'Aragon ", qui
fut un petit succès éphémère, et la tragédie " Nicomède ". Dans le courant de la même année, Corneille décida
de vendre ses charges de magistrature.
En 1651, Corneille essuya un échec suite à la
représentation de " Pertharite
", et son humeur mélancolique et brusque le fit se décourager et
penser qu'il était trop âgé pour le théâtre et voulant l'abandonner, il se
tourna donc vers la religion. Ainsi, les jésuites lui demandèrent de traduire " l'Imitation de Jésus-Christ ". Une
autre version indiquerait que le Chancelier Séguier, indigné par la pièce de Corneille, " L'Occasion perdue et recouvrée
", pièce qui fit scandale, lui aurait demandé de se confesser au Révérend Père du couvent de Nazareth
dont le Chancelier
Séguier était fondateur. Le Révérend ayant absous Corneille,
lui aurait donné comme pénitence de traduire " L'Imitation de Jésus-Christ ". Courant de l'année
1651, Pierre
Corneille fit publier sa traduction des vingt premiers chapitres de " l'Imitation
de Jésus-Christ ". Cette première partie ayant un tel succès, fut
réimprimée trente-deux fois et incita Corneille à continuer. Sa pièce " Andromède " fut également
imprimée au cours de cette même année.
En 1652, il fit
paraître la seconde partie de sa traduction de " l'Imitation de Jésus-Christ " à la demande de la Reine Mère,
Anne
d'Autriche, admirative de la première partie. En 1653, il fit paraître la troisième partie,
suite à une grave maladie qui failli l'emporter, en 1654, parut la quatrième
partie, en 1656, parut la cinquième et dernière partie de sa traduction de " L'Imitation de Jésus-Christ ". En
cette même année, Pierre Corneille composa des stances " Marquise ", dédiés à la Marquise du Parc, qui refusa ses
avances. Il nommait de temps à autre ses stances " Iris" au lieu de " Marquise ".
Après un long silence
Corneille donne en 1659 sa nouvelle tragédie " Oedipe ",que fut repreésentée au Théâtre de l'Hôtel de
Bourgogne, celle-ci fut un nouveau grand succès, quoique la pièce
ne soit pas bonne.
Le 25 février 1662,
première représentation de la nouvelle pièce de Corneille, " Sertorius ", interprétée par les Comédiens du Marais. Elle fut imprimée la même année et ayant un
tel succès que la Troupe de Molière l'interpréta également, à partir du 23 juin
1662. En janvier 1663, Corneille fit représenter sa nouvelle tragédie " Sophonisbe " par la
troupe royale. En juillet 1664, la tragédie " Othon " fut représentée pour la première fois devant
la cour de Fontainebleau. En 1665, Pierre Corneille fit imprimer " Les Louanges de la Sainte Vierge
".
En 1666, la tragédie " Agésilas " représentée à
l'Hôtel de Bourgogne, fut reçue assez froidement par le public. Le
4 mars 1667, fut représentée par la Troupe de Molière, la nouvelle
tragédie " Attila " de
Corneille, celle-ci
fut assez bien accueillie. En 1670, la Princesse Henriette d'Angleterre, épouse de Philippe d'Orléans,
frère de Louis XIV, demanda aux
deux auteurs, Jean Racine et Pierre Corneille,
d'écrire séparément des vers sur les amours de Bérénice. La Princesse Henriette d'Angleterre choisit
et préféra la célèbre tragédie, "
Bérénice " composée par Jean Racine, à celle de Corneille " Tite et Bérénice ". Molière décida d'interpréter le
28 novembre, " Tite et Bérénice
", de son grand ami Corneille, malgré les éloges et le grand
succès pour la " Bérénice " de
Jean Racine.
Le succès et la notoriété montante de Jean Racine, commencèrent à faire de l'ombre à Corneille.
À la fin de cette même année, Molière ayant reçu la responsabilité des
fêtes du carnaval de 1671, eut l'idée d'écrire une pièce sur Psyché et
l'Amour,
pour cela il demanda à son ami Pierre Corneille de collaborer avec lui, Quinault se
joignant également à eux.
La cour découvrit une
nouvelle tragédie " Psyché "
au théâtre des Tuileries,en 1672 . La pièce y fut reçut avec succès. En
1672, Corneille
composa une comédie "
Pulchérie ". En fin d'année 1674, fut représentée la pièce " Suréna ", qui reçut un
accueil mitigé.
3.LE CID
A.RÉSUMÉ
L'action
se passé à Seville, au XIᵉ siècle. Rodrigue, fils du vieux don Diègue, et
Chimène, fils de don Gormas, s'aiment. Mais une querelle éclate entre les pères
des deux jeunes gens et don Gormas soufflette don Diègue. Trop vieux pour tirer
lui-même vengeance de cet affront, don Diègue remet ce soin à
Rodrigue:"Meurs ou tue". Rodrigue, placé ainsi entre son amour et son
honneur, opte pour l'honneur: il provoque et tue don Gormas. Venger son père
deviant à son tour le plus impérieux devoir de Chimène: elle s'y emploie de
toute son énergie, mais laisse entendre au jeune home qu'elle ne peut le hair. Cependant Rodrigue s'illustre en
repoussant les Maures qui tentaient d'enlever Séville par surprise, et le roi,
pour sonder les sentiments de Chimène, lui annonce que celui qu'elle s'obstine
à chattier a succombé à ses blessures. Chimène s'évanoiut. Détrompée, elle
exige le jugement de Dieu. Elle accepte don Sancho pour champion. Le roi
consent à tout, mais Chimène doit promettre d'épouser le vainqueur, quell qu'il
soit. Or Rodrigue triomphe facilement de don Sanche, et Chimène doit pardoner
publiquement à Rodrigue. Toutefois son deuïl est trop recent pour qu'elle
puisse l'épouser, avec beaucoup de sagesse, le roi conseille au Cid d'aller
porter la guerre chez les Maures :"le temps, sa vaillance et son roi
" agiront pour lui.
B.CARACTÉRISATION DES PERSONNAGES PRINCIPAUX
Les personnages de la drame
cornelien seront hors du commun par leur rang ou par leur grandeur d'âme. Avec
Corneille, le héros tragique tend à devenir un héros tout court. Il aspire à la
plus complète réalisation de lui-même. Corneille est invinciblement attiré par
les âmes fortes. Ainsi Rodrigue est un héros de l'honneur familial et féodal.
Ces personnages sont aussi fières, s'agitant avant tout d ne pas déchoir à ses
propres yeux. Sans doute des considérations extérieures interviennent : s'il
ne provoquait pas le Comte, Rodrigue serait déshonoré aux yeux de son père, aux
yeux de tous. Honni comme un lâche par la société féodale dans laquelle ilvit,
il deviendrait une sorte de paria. Mais,
loin de se révolter contre ce code
social de l'honneur ou de s'y soumettre comme à une contrainte arbitraire, il
le fait sien par l'adhésion de la raison. Dès lors sa décision ne doit rien
qu'à lui-même, à sa volonté libre et souveraine. s'il renonçait à venger son
père, il se dégraderait à ses propres yeux et aux yeux de Chimène. Une fois le
Comte mort, Chimène agira come lui, pour les mêmes raisons. En revanche,
Rodrigue ne craint pas de braver l'opinion et les bienséances en paraissant
chez Chimène dont il vient de tuer le père. Lorsque l'Infante lutte contre son
amour pour Rodrigue, elle n'obéit pas à un simple préjugé de caste. Elle se
jugerait diminuée si, dédaignant ce qu'elle se doit, elle cédait à son
inclination. Cet amour pourtant est bien loin d'être un égarement. Mais sa
raison lui persuade qu'elle doit
renoncer à Rodrigue : il y va de sa gloire, c'est-à-dire du respect
qu'elle se doit à elle-même, comme princesse de sang royal.
C.SYMBOLISME
Le Cid dans son ensemble est
animé par une métaphore puissante, celle du sang généreux, versé ou offert , du
sang de la race, qui ne peut mentir, ou
qui crie vengeance :Don Diègue "Viens, mon fils, viens, mon sang,...", Rodrigue
"Cette ardeur que dans les yeuxje porte, Sais-tu que c'est son
sang ?le sais-?".
Tragédie du sang généreux, Le
Cid est aussi la tragédie des épées. Ainsi tout un symbolisme hardi et vibrant,
poètique et pathétique, transfigure les méthaphores et confère à la pièce une
atmosphère héroïque.
À la poèsie héroïque répond
le lyrisme de la tendresse. Lorsque l'émotion du héros devient trop forte, le
lyrisme, brisant l'uniformité du rythme tragique s'épanouit dans desstances.
Loin d'interrompre d'action, ces moments de suspension en marquent le tournant
décisif : à la fin de ses stances Rodrigue voit clair dans son cœur, dans
l'effusion mystique et la prièe. D'autre part, la variété des rythmes et des
rimes, les effets de refrain permettent au poète de rendre aves plus nuances et
plus d'intensité les sentiments de son héros dans la crise qu'il traverse. Il
atteint le sublime, idéal suprême du XVIIᵉ siècle classique, que La Bruyère
définissait ainsi :"Le sublime ne peint que la vérité, mais en un
sujet noble..."
Les trois règles :
1.L′unité de
l′action
C’est bien l’amour menacé de
Rodrigue et Chimène qui constitue presque tout le sujet de la pièce. Cependant,
la « tragédie de l’infante est une intrigue secondaire venant se greffer,
sans nécessité absolue, sur l’intrigue principale. Corneille d’ailleurs le
reconnaîtra dans un passage du Discours :
« Aristote blâme fort les épisodes détachés et dit que les mauvais poètes
en font par ignorance et les bons en faveur des comédiens pour leur donner de
l’emploi.» La « tragédie de l’infante » est de ce nombre.
2.L′unité de temps
L’action occupe sensiblement vingt-quatre heures ainsi réparties .
Premier jour, dans
l’après-midi : querelle de don Diègue et du comte, duel de Rodrigue et du
comte. Nuit la bataille contre les
Maures.
Deuxième jour : assemblée chez le roi. Comme on le voit, la règle des vingt-quatre heures a été respectée mais Corneille dira dans son Examen du Cid combien cette contrainte a porté préjudice à la vraisemblance de l’intrigue : « La mort du comte et l’arrivée des Maures s’y pouvaient entre-suivre d’aussi près qu’elles font, parce que cette arrivée est une surprise qui n’a point de communication, ni de mesure à prendre avec le reste; mais il n’en va pas ainsi du combat de don Sanche, dont le roi était le maître, et pouvait lui choisir un autre temps que deux heures après la fuite des Maures. Leur défaite avait assez fatigué Rodrigue toute la nuit pour mériter deux ou trois jours de repos.[ ] Ces mêmes règles pressent aussi trop Chimène de demander justice au roi la seconde fois. Elle l’avait fait le soir d’auparavant, et n’avait aucun sujet d’y retourner le lendemain matin pour en importuner le roi, dont elle n’avait encore aucun lieu de se plaindre, puisqu’elle ne pouvait encore dire qu’il lui eût manqué de promesse. Le roman lui aurait donné sept ou huit jours de patience avant de l’en presser de nouveau; mais les vingt quatre heures ne l’ont pas permis : c’est l’incommodité de la règle. »
Deuxième jour : assemblée chez le roi. Comme on le voit, la règle des vingt-quatre heures a été respectée mais Corneille dira dans son Examen du Cid combien cette contrainte a porté préjudice à la vraisemblance de l’intrigue : « La mort du comte et l’arrivée des Maures s’y pouvaient entre-suivre d’aussi près qu’elles font, parce que cette arrivée est une surprise qui n’a point de communication, ni de mesure à prendre avec le reste; mais il n’en va pas ainsi du combat de don Sanche, dont le roi était le maître, et pouvait lui choisir un autre temps que deux heures après la fuite des Maures. Leur défaite avait assez fatigué Rodrigue toute la nuit pour mériter deux ou trois jours de repos.[ ] Ces mêmes règles pressent aussi trop Chimène de demander justice au roi la seconde fois. Elle l’avait fait le soir d’auparavant, et n’avait aucun sujet d’y retourner le lendemain matin pour en importuner le roi, dont elle n’avait encore aucun lieu de se plaindre, puisqu’elle ne pouvait encore dire qu’il lui eût manqué de promesse. Le roman lui aurait donné sept ou huit jours de patience avant de l’en presser de nouveau; mais les vingt quatre heures ne l’ont pas permis : c’est l’incommodité de la règle. »
3.L′unité de lieu
La pièce se déroule en Espagne dans le royaume de Castille à Séville.Elle
se déroule dans trois endroits différents : la place publique, le palais
du roi et la maison de Chimène. Corneille a donc dévié la règle qui préconise
le choix d’un lieu unique. Voici les explications qu’il donnera dans son Examen du Cid : « Tout s’y
passe donc dans Séville, et garde ainsi quelque espèce d’unité de lieu en
général ; mais le lieu particulier change de scène en scène, et tantôt,
c’est le palais du roi, tantôt l’appartement de l’infante, tantôt la maison de
Chimène, et tantôt une rue ou une place publique. On le détermine aisément pour
les scènes détachées ; mais pour celles qui ont leur liaison ensemble,
comme les quatre dernières du premier acte, il est malaisé d’en choisir un qui
convienne à toutes. Le comte et don Diègue se querellent au sortir du palais ;
cela se peut passer dans une rue ; mais, après le soufflet reçu, don
Diègue ne peut pas demeurer en cette rue à faire ses plaintes, attendant que
son fils survienne, qu’il ne soit tout aussitôt environné de peuple, et ne
reçoive l’offre de quelques amis. Ainsi il serait plus à propos qu’il se
plaignît dans sa maison, où le met l’espagnol, pour laisser aller ses
sentiments en liberté ; mais en ce cas, il faudrait délier les scènes
comme il a fait. En l’état où elles sont ici, on peut dire qu’il faut quelquefois
aider au théâtre et suppléer favorablement ce qui ne s’y peut représenter. Deux
personnes s’y arrêtent pour parler, et quelquefois il faut présumer qu’ils
marchent, ce qu’on ne peut exposer sensiblement à la vue, parce qu’ils
échapperaient aux yeux avant que d’avoir pu dire ce qu’il est nécessaire qu’ils
fassent savoir à l’auditeur. Ainsi par une fiction de théâtre, on peut
s’imaginer que don Diègue et le comte, sortant du palais du roi, avancent
toujours en se querellant, et sont arrivés devant la maison de ce premier
lorsqu’il reçoit le soufflet qui l’oblige à y entrer pour y chercher du
secours. ». L′action se derule à la a maison de Chimène, La place publique devant le palais royal,
Le palais royal (surtout la Salle du trône)
Ainsi l'amour n'occupe pas dans
l'ensemble du théâtre cornélien la même place que dans la tragédie racinienne, et surtout il n'y joue pas le mêe rôle. "Il faut qu'il
se contente du second rang", laissant le premier soit au "devoir de
la naissance"et au "soin de l'honneur", soit à des passions
réputées plus nobles et plus mâles, telles que l'ambition et la vengeance. Il
arrive même qu'il ne serve que
d'ornament, mais alors la tragédie y perd
beaucoup en valeur humaine. Corneille théoricien considère l'amour comme
une passion chargée de faiblesse. Ainsi l'amour seul est digne d'être confronté
avec la gloire. C'est que s'ils s'opposent souvent, ou du moins paraissent
s'opposer, leur essence au fond est la même : la gloire est fondée sur
l'estime de sui-même, l'amour sur l'estime pour l'être aimé. À la différence de
Racine, Corneille peint généralement l'amour partagé. Par un instict sûr, le
héros s'éprend de la femme la plus parfait qu'il connaisse, et celle-ci est
séduite à son tour par cet élan vers la perfection qu'elle devine chez lui
.L'intuition est en effet divinatrice : Chimène aime Rodrigue avant qu'il
ait eu l'occasion de s'illustrer. Elle pressent en lui(de même que l'Infante) le héros futur.
Les affaires d'Ètat tiennent
une place capitale dans le théâtre de Corneille, même lorsque le sujet n'est
pas politique, quelque puissant intérêt d'Ètat forme comme une toile de
fond : dans Le Cid, Rodrigue sauve le royanne par sa victoire sur les
Maures. Corneille, en s'attachant surtout à la politique dans l'histoire, était
donc d'acord avec ses contemporains. Il
s'y complut d'autant mieux que la politique offrait à ses personnages
précisément le genre d'activité qui leur convenait : la réflexion y même
tout, les actes y résultent d'ou choix volontaire et non d'une impulsion
aveugle. Quand elle ne mêne pas l'action, elle fournit le milieu dans lequel
baigne l'intrigue. c'est pourquoi il a travaillé de préférence sur l'histoire
romaine, la plus politique de toutes les histoires.
Et il y avait aussi une sorte d'harmonie préalable entre le
caractère qu'il rêvait pour ses héros et le type conventionnel du
Romain :énergique, tenace, maître de soi. Il faut en effet se garder de
croire que Corneille en peignant ses Romains, ait voulu faie revivre des
personnages historiques :le type oratoire du Romain, celle des rhéteurs,
des satiriques, des moralistes. Mais à ce mannequin glorieux, il a mis un
ressort qui l'anime : une âme contemporaine.
Corneille aime les débats
oratoires. Il organise de véritables procès : celle de Rodrigue devant le
roi Don Fernand, avec le réquisitoire de Chimène et le plaidoyer de Don Diègue.
D'autres débats
viennent en varier le rythme :c'est la scène où Rodrigue provoque le
Comte. Chez Corneille souvent est impossible de distinguer l'éloquence et poésie. Certaines tirades
manifestement oratoires sont pourtant lyriques par le sentiment passionné qui
les anime d'un bout à l'autre, comme le monolgue de Don Diègue :"O
rage ! ô désespoir ! ô viellesse ennemie !"
|
4.INTÉGRATION DANS UNE COURANT
LITTÉRAIRE.CARACTÉRISTIQUE
Aucun auteur dramatique n'a approfondi
l'essence de son art, et médité sur les problèmes qu'il pose, avec plus de
rigueur et de scrupule que Corneille. Avant d'étudier la conception de l'homme
et du conflit tragique que nous révèlent ses chefs-d'œuvre, il convient donc
d'exposer son système dramatique tel qu'il ressort de ses ouvrages
théoretiques, Discours et Examens. Toutefois ce système n'a pris corps que de
longues années après le Cid et Polyeucte. Ces tragèdies le contenaient sans
doute en germe, mais elles n'ont pas été faites pour illustrer une théorie
dramatique.
Le principe
fondamental des drames de Corneille, c'est la vérité, la ressamblance avec la
vie. Il accepte des règles, parce qu'il
croit qu'elles accroissent la vraisemblance de l'action dramatique.Certaines de
ses intrigues ont paru compliquées, chargées de situations curieuses, de
péripéties surprenantes. Ce qui l'interessee, ce sont les problèmes
psychologiques qui naissent des situations. Si l'action est en effet coupée
plus fréquemment que chez Racine par des événements extérieurs, c'est qu'ici la
force étudiée est la volonté : or la volonté tend nécessairement à se
manifester par des actes, et ces actes à leur tour lui préparent de nouvelles
difficultés qu'elle résoudra par des
actes nouveaux. Ainsi l'action chez
Corneile ricoche constamment de l'intérieur à l'extérieur et récoproquement, de
la pensée à l'acte et de l'acte à la pensée. Mais c'est l'étude de la pensée,
moteur essentiel du drame, qui demeure l'objet principal du poète.
Le sujet tragique sera un
épisode célèbre emprunté à l'histoire ou à la légende, ce qui exclut les
intrigues inventées à plaisir. Corneille préfère d'ailleurs l'histoire, en
particulier l'histoire romain au mythe. Les sujets de Corneille son toujours
incontestables, puisqu'ils sont arrivés. Ce sont des sujets historiques, donc
vrais. L'histoire en est garante. Aussi ne faut-il rien fonder que sur elle.
Cependant il ne faut pas perdre de vue que Corneille a utilisé l'histoire comme
un moyen, non comme une fin.
Or de leur côté, les
écrivains obéissant au rationalisme instictif qui entraîne toute cette époque,
inclinent à rejeter l'exubérance et le romanesque, à concentrer l'action autour
de la crise morale. Exigences de la société mondaine, tendances des auteurs
s'accordaient donc à merveille. Les règles, les fameuses règles des trois
unités renouvelées d'Aristote, "....Qu'en un lieu, qu'en un jour un seul
fait accompli..." ont simplement donné la formule du goût général. Il est essentiel de le bien marquer. Elles sont
apparues non point comme fondées en autorité, mais en raison : elles
posaient les conditions nécessaires à la vraisemblance. Ce n'est qu'à l'époque
de la décadence du théâtre classique qu'elles ont pris, par une méconnaissance
complète de leur origine, la figure d'un
système rigide institué par l'arbitraire pour paralyser le génie. Celui qui les
introduisit fut Mairet, qui n'a guère d'autre titre à notre souvenir. Mais les
œuvres qui les consacrèrent, qui fixèrent par là la notion de la tragédie
classique, qui marquèrent donc une époque dans l'histoire des lettres, ce
furent Le Cid, encore imparfaitement, et surtout Horace et Cinna.
Avec Le
Cid, Corneille n'épilogue plus sur le magie du theâtre, il la met en action. Il prend conscience de son
véritable génie au contact du drame espagnol. L'honneur castillan, romanesque,
éloquent, exalté, révèle au poète le type d'humanité auquel il aspirait
confusément. Corneille doit beaucoup à l'Espange (Le Cid, La Menteur), et aux
écrivains latins d'origine espagnole :Sénèque(Médée, Cinna) et
Lucian(Pompée).
Son imagination
romanesque trouve sa voie. Des Mocedades del Cid("Enfances du Cid")
de Guilhem de Castro (pièce publiée en 1631), Corneille tire un chef-d'œuvre
jeune et enthousiatse qui conquiert aussitôt tout Paris. Cette tragi-comédie
est en fait notre première véritable tragédie classique et reste l'une des plus
grandes. Mais elle garde un accent vibrant, spontané, des audaces qui font
d'elle autre chose qu'une grande œuvre classique : jamais notre théâtre
n'a été si près d'avoir son Shakespeare. Avec la fougue de la et du génie,
Corneille bouseule les bienséances et plie les règles à son inspiration. Rieu
de compassé dans Le Cid, une ardeur chevaleresque, des souffles de nuit
d'Espagne, de l'ordre sans régalarité. Aussi pédants et jaloux se
déchaînent-ils contre cette pièce. En ce qui concerne la querelle, dans ses
Observations sur le Cid, Scudéry se plaint du sujet qu'il trouve mauvais,des
emprunts à l'auteur espagnol,des libertés prises avec les règles. Guez de
Balzac prend la défense de Corneille. L'Académie rend alors sa sentence, selon
Chapelain et ses confrères, la pièce n'est conforme ni aux règles ni aux
beinséances. Elle ne laisse pas cependant d'être séduisante-dit le Sentiments
de l'Académie sur Le Cid, en 1638. Retenons surtout ce mot de Balzac :
Corneille "a un secret qui a mieux réussi que l'art même".
5.OPINION PERSONNEL SUR L'ŒUVRE
Même si est une œuvre vieux et avec une texte difficile, c′est plus
facile de lire. C′est trés intérésant la modalité dans laquelle
Corneille peut impressioné ses
lecteur. En sachant les œuvres d′après Corneille, il a apporté par son
chef-dœuvre un nouveau fraîcheur dans la littérature française. Cette
chef-d′œuvre a une grande inclinaison forte pour la vérité, la valeur,
l′honneur, avant le sentiment de l′amour. Pour ceux qui sont des caractères
romantiques, on va paraître peut-être plus difficile de compredre, parce que à
Corneille l′honneur est supérieur à l′amour. Je ne sais pas comment je
déciderais en place de Chimène, mais de tout façon est une décision trés
difficile: le sang ou le cœur.
BIBLIOGRAPHIE
1.Bercescu,
Sorina-"Istoria literaturii franceze",
2.Histoire de la littérature française
3.Histoire illustré de la littérature française
Abonați-vă la:
Postări (Atom)