Salman Rushdie - Copiii din miez de noapte

Romanul Copiii din miez de noapte este povestea celor 1001 copii nascuti la miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947, cand India isi proclama independenta fata de Marea Britanie. Toti acesti copii sunt inzestrati cu puteri supransturale, iar romanul urmareste indeaproape destinele a doi dintre ei : Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse sarace, si Shiva, singurul mostenitor al unei familii musulmane instarite, destine care se incruciseaza in chip straniu in clipa in care cei doi sunt schimbati la nastere.

Sentimentul timpului, inconsistenţa temporală, reluări şi anticipări in „Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie

        Eroul operei și în același timp naratorul,Saleem Sinai,ajuns la vârsta de treizeci și unu de ani povestește istoria vieții lui în mod retrospectiv,povestindu-i totodată și viitoarei lui soție,Padma.

        Succesiunea lineară a evenimentelor este înlocuită cu amalgamarea lor acronologică,naratorul începe a-și scrie memoriile prin prezentarea momentului în care s-a născut: „M-am născut în orașul Bombay...pe data de 15 august 1947...când a bătut de miezul nopții...”(Cartea întâi,Cearșaful găurit,pagina 9). Naratorul anticipează ce se va întâmpla în viitor: „Pe durata următoarelor trei decenii,nu aveam cum să scap”(pagina 9). Timpul își pierde continuitatea,Saleem „întorcându-se” și mai în trecut,cu treizeci și doi de ani înainte de nașterea lui: „...trebuie să mă înham la munca de reconstituire a propiei vieți din clipa când a început efectiv,cu treizeci si doi de ani înainte de nașterea aceea concretă,...” (pagina 10), începând astfel să spună povestea bunicului: „...la începutul primăverii lui 1915,bunicul meu...”(pagina 10).

        Ordinea temporală este din nou tulburată,naratorul Saleem ne povestește despre întâlnirea tânărului său bunic,care devenise nu de mult doctor,cu barcagiul Tai(pagina 16);apoi în capitolul Mercurocrom,Saleem revine asupra poveștii cearșafului găurit: „...Naseem Ghai,fata moșierului,a contractat o puzderie de boli minore,...la fiecare vizită i se permitea să vadă prin cearșaful mutilat,un alt cerc cu diametrul de douăzeci de centimetri din corpul tinerei.”(pagina 31). După prezentarea poveștii cearșafului găurit,naratorul revine asupra barcagiului Tai: „Între timp,barcagiul Tai luase deja hotărârea nemotivată de a nu se mai spăla.”(pagina 35) .

        Naratorul înaintează povestea cu nouă ani după nașterea sa,amintindu-și de tradiționala piesă de Anul Nou: „Acum sunt distribuit în rolul unei stafii.Am nouă ani...”(pagina 40),dupa care acesta continuă să povestească despre bunicii săi. Pe alocuri,perspectiva temporală care în cea mai mare parte a operei este discontinuă este întreruptă nu doar de erorile de cronologie,de reîntoarcere în timp sau de trimiteri la ce se întâmplă în viitor ci și de intervențile subiective ale Padmei pe care naratorul le introduce în operă: „...Încearcă să mă facă să plec de la birou:-Mănâncă,na,se sleiește...”(pagina30); „Am fost întrerupt de Padma...-Păi,dacă ai de gând să-ți pierzi timpul stricându-ți ochii cu mâzgălelile alea,măcar citește-mi-le și mie....;etc”(pagina 41).

        Relațiile temporale au două dimensiuni. Una arhaică, dominată de dogmele religioase [problema dintre hinduși și musulmani-se spune că musulmanii sunt mai credincioși decât hindușii și creștinii- ;grupul Ravana care îi atacă pe musulmani: „...mișcare antimusulmană fanatică...incendia prăvăliile și depozitele aflate în propietatea musulmanilor.” (pagina98)] și o altă dimensiune aproximativ contemporană cu apariția romanului. Timpul narativ presupune distincția între timpul povestit (evenimentele relatate au loc cu treizeci și doi de ani înainte de nașterea naratorului) și timpul povestirii (momentul,perioada în care naratorul pune pe hârtie acele întâmplări).

        Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back și feed-back. Naratorul ne mărturisește că pentru a ne povesti acele întâmplări care au avut loc înainte de nașterea sa a trebuit să le extragă din tot felul de cotloane nedeslușite ale minții din cauză că nu a fost de față la nașterea lor. Amalgamarea acronologica a evenimentelor își face din nou simțită prezența,naratorul ne povestește momentul în care mama sa merge la profet,prezicător și în același timp își amintește de „Butt care o să moară într-un tren cu destinația Pakistan” și de „Mustapha Kema,care o să fie ucis...”(pagina 113).Aici,naratorul face trimitere la ceea ce se va întâmpla în viitor. O altă referire în viitor este aceea că Oache și Briantină vor avea oarecum de suferit din cauza lui Saleem:„...că urma să le distrug viețile...”(pagina 134).

        Naratorul „ne anunță” că va reveni cu descrierea buzelor profetului:„trebuie să descriu și buzele,dar mai târziu...”(pagina 119),ceea ce și face după ce ne dezvăluie profețiile,revine la descrierea buzelor :„...ce fel de buze avea?Răspunsul inevitabil este: pline,cărnoase din cale afară,poetice.”(pagina 120).

        În această operă,eșecurile ontologice și istorice și relativizarea se bazează și pe straniul temporalitații orientale. Însuși naratorul ne spune că „timpul în experiența lui s-a dovedit la fel de variabil și inconstant ca aprovizionarea cu energie electrică din Bombay. Dacă nu mă credeţi, sunaţi la robotul care anunţă ora exactă - din cauză că depinde de electricitate, are de obicei un decalaj de cîteva ore. Asta dacă nu cumva decalajul e al nostru... Nu se poate spune despre nici un popor care are acelaşi cuvînt pentru 'ieri' şi 'mâine' că deţine un control ferm asupra timpului.”(pagina 147).

Pe lângă faptul că Saleem pune pe hârtie întâmplările acronologic,probabil după cum și le amintește,mărturisirea lui (timpul în experiența lui...) poate fi de asemenea considerat un motiv pentru care timpul în opera sa nu este cronologic. Tot din cele menționate de către narator,putem deduce faptul că timpul este imprevizibil,nu știm niciodată la ce să ne așteptăm și ce ne oferă;timpul nu poate fi controlat.

        Succesiunea lineară a evenimentelor este înlocuită cu amalgamarea lor acronologică. Deși naratorul deschide cartea prin a ne spune data,anul,locul si ora la care s-a născut nu continuă fericitul eveniment decât în capitolul opt intitulat Tic,tac. Ordinea temporală este tulburată și de insertia întâmplarilor anterioare din existenta personajelor în dinamica evenimențială (până ajunge naratorul să ne povestească nașterea sa,ne spune ce s-a întâmplat cu treizeci și doi de ani ănainte de nașterea sa și facem cunoștință cu bunicul său și celelalte personaje:„și dacă o să vreți să mă cunoașteți doar pe mine,o să trebuiască să-i dați pe gât pe toți.”(pagina 10) ,dar și de întoarceri frecvente în istoria contemporană și trecută a Indiei (probleme religioase,proclamarea Independenței,etc).

    

         Personajele sunt uitate câteodată într-o situaţie anume, pentru a fi reluate ulterior din aceeaşi poziţie, de parcă pentru ei timpul nu s-ar fi scurs. În capitolul Methwold naratorul ne povestește despre mutarea părinților săi în Bombay și Methwold,însă abandonează acest subiect începând să ne vorbească despre Mary Pereira: „Lăsându-i pe Ahmed și Amina cu cântecele lui Wee Willie Winkie,dau sin aripi,mă îndrept spre zona Fortului Vechi,trecând pe lângă Flora Fountain,și ajung la o clădire mare,plină de o lumină slabă,pretențioasă,și de parfumul unor cădelnițe legănate...fiindcă aici,în St.Thomas Cathedral,domnișoara Mary Pereira învață despre culoarea lui Dumnezeu.” (pagina 142). 

        În capitolul Tic,tac, Saleem,naratorul, revine asupra nașterii sale făcând din nou referire,pe scurt,la bunicul său,barcagiul Tai,cearșaful găurit,la diferite întâmplări pe care naratorul le-a prezentat în capitolele precedente:„Cu treizeci și trei de ani înaintea....Un barcagiu care...Și a existat un cearșaf...etc”(pagina 147,148).  După ce naratorul ne-a povestit nașterea sa, revine la ceea ce anticipase la începutul cărții: „Acum tata a început să se gândească la mine(neștiind...).Din cauză că imaginile chipului meu i s-au învălmășit

În minte,a uitat de scaun;contropit de dragostea pentru mine(cu toate că...),mustind de ea din creștet până în tălpi,a dat drumul scaunului....Puterea chipului meu...l-a făcut pe Ahmed Sinai să scape scaunul din mâini și să-l lase să cadă,...scaunul în cădere i-a zdrobit degetul mare de la picior.(pagina 161). Aici ne este relatat momentul în care tatăl său s-a lovit la degetul mare de la picior,ceea ce naratorul anticipase la început. De asemenea ”neștiind...” și ”cu toate că...” anticipează faptul că el nu va fi fiul lui Ahmed Sinai deoarece destinele celor doi bebeluși au fost schimbate de către Mary Pareira.

        Naratorul începe să ne spună despre venirea celor două persoane de la Times of India,dar întrerupe revenind în prezent și amintindu-și că nu cu mult timp în urmă a vizitat o grădină de cactuși unde cândva,cu mulți ani în urmă,a îngropat un glob metalic de jucărie din care a scos lucrurile pe care,acum,în timp ce scrie memoriile le tine în mâna stângă.După care revine la apariția sa în ziar.

        Protagonistul-narator revine în prezent,dar privind în trecut la Bombay-ul copilăriei sale: „Acum,uitându-mă în urmă cu ochii aceia de copil,văd totul perfect...Și ce văd?...Bombay-ul nostru...”(pagina 175). Saleem Sinai,ne spune că înainte cu câteva ore de nașterea sa,mama lui,Amina Sinai,avusese un vis; un vis la care face din nou referire povestindu-l: „...În visul acela,...”(pagina 178). Protagonistul își amintește de povestea pescarului,înaintând astfel  nararea  cu șapte ani de la nașterea sa și povestiind astfel momentul în care tatăl său îi spune atât lui cât și surorii sale,Maimuța de Bronz,povestea acelui pescar.În același timp,aici,naratorul anticipează că va avea o soră care se va naște după un an de la nașterea lui: „...de la începutul lui 1948,...evenimentele au curs cu nemiluita,așa că în septembrie,când s-a născut Maimuța de Bronz,...(pagina 191).O altă anticipare a viitoarei surori: „Cu Maimuța de Bronz crescându-i în pântece,...”(pagina 195). După ce naratorul ne povestește cele întâmplate la sfârșitul lui august 1948 înaintează prin relatarea evenimetelor petrecute în vara anului 1956 care sunt prezentate și ele acronologic,naratorul ne povestește că sora sa a fost mușcată de un câine la vârsta de șase ani,apoi ne spune despre certitudinea pe care el o avea deja la vârsta de nouă ani,după care ne spune cele întâmplate pe când avea vârsta de aproape opt ani.

        Moartea cântărețului Wee Willie Winkie este precizată  la sfârșitul capitolului Radio All-India prin: „apropo...cam pe la sfârșitul lui 1956 a murit și cântărețul...”(pagina 251); (probabil naratorul atunci își amintește acest eveniment pe care îl precizează printr-un „apropo”) – reprezintă o altă eroare de cronologie.  Naratorul în capitolul „La Pioneer Café” își amintește că a uitat să ne descrie fabrica pe timp de zi( ceea ce și face) : „Până acum nu v-am arătat fabrica pe timp de zi.Iată ce a rămas nedescris:...”(pagina 292).Tot în acest capitol,naratorul aduce în discuție din nou momentul în care mama lui și-a schimbat numele,și-a propus să se îndrăgostească de soțul ei pe bucățele,etc: „A fost odată ca niciodată o mamă care,ca să ajungă așa ceva,s-a învoit să-și schimbe numele,care și-a propus...(pagina 298); și de asemenea,ne spune despre Nadir Han,soțul subteran.

        Apare din nou o altă eroare de cronologie,naratorul-protagonist își dă seama că a făcut o greșeală cronologică în ceea ce privește alegerile din 1957: „Abia după aceea îmi dau seama că am făcut o greșeală-alegerile din 1957 au avut loc înainte,nu după ce am împlinit zece ani.”La sfârșitul capitolului „Puștiul Kolynos”,naratorul realizează că uitase să vorbească despre Conferința Copiilor din Miez de Noapte (despre care naratorul va vorbi în următorul capitol): „Acum îmi dau seama că n-am spus nimic în tot capitolul despre Conferința Copiilor din Miez de Noapte.”(pagina 350). Naratorul se întoarce din nou în timp: „Acum nu mai am timp să mă opresc;nu e timp pentru înțelegere sau panică;am mers deja mai departe decât s-ar fi cuvenit întorcându-mă puțin în timp,trebuie să spun că mai preluasem ceva de la Aadam Aziz;căci în cea de-a douăzeci și treia zi de doliu...”(pagina 383-384),după care pune punct poveștii bunicului: „Ar fi bine să pun punct poveștii bunicului chiar în clipa asta; am avansat destul de mult și s-ar putea ca mai târziu să nu mai am ocazia...”(pagina 385),anticipează moartea bunicului care va avea loc în 25 decembrie 1963 și se întoarce din nou în 1958. Este anticipată,de asemenea,și moartea mamei sale,Amina Sinai,care a murit nouă ani mai târziu de la mărturisirea lui Saleem(că poate citi gândurile celorlalți) care nu a fost crezut.Mama lui va muri neștiind că acest lucru este adevărat. De asemenea „Ar fi bine să pun punct poveștii bunicului chiar în clipa asta; am avansat destul de mult și s-ar putea ca mai târziu să nu mai am ocazia.” ne dă oarecum de înțeles că mai târziu,dacă timpul îi permite,va reveni asupra poveștii bunicului.

        Începând de la ultimul capitol al cărțiii a doua,așa cum notează naratorul Saleem Sinai timpul se cerne nu spre o naștere ci spre un final: „Ce așteaptă să fie spus: întoarcerea tic-tac-ului.Acum însă timpul se cerne spre un final,nu spre o naștere;...”(pagina 455). Întoarcerea tic-tac-ului și cele menționate de narator mă duce cu gândul la timpul,care la începutul operei putem spune că avea „răbdare” cu personajele,evenimentele având loc într-un mod lent și nu precipitat. Iar,spre finalul romanului,acțiunea parcă s-ar petrece într-un alt plan temporal ca și când evenimetele ar lua o întorsătură,petrecându-se într-un mod precipitat,timpul părând,astfel,a nu mai avea „răbdare” apropiindu-se cât mai repede de final.

        Timpul în operă devine fluid,diversele momente din istorie și dialoguri sunt intercalate. Întreaga poveste, atât cea a Indiei cât și cea a vieții naratorului, este construită pe baza memorilor legate de anumite fragmente,evenimente din trecut. Putem spune că prima parte (înainte de nașterea naratorului) este o ficține deoarece însuși naratorul notează faptul că,nefiind prezent la cele întâmplate înainte de nașterea sa,trebuie să „caute” în adâncul minții(folosindu-și imaginația).Iar a doua parte(după nașterea naratorului) poate fi considerată o experiență de viață,un destin care se împletește cu  cel al Indiei. Apar erori de cronologie,naratorul amintindu-și diverse întâmplari întrerupe firul cronologic pentru a povesti cele amintite (își amintește de asasinarea lui Mahatma Gadhi,piesa de Anul Nou,urmărirea criminalului periculos (Joseph D Costa), etc). 

Reproducerea,atât a spațiului cât și a timpului implică o reconstituire bazată pe memoria voluntară și cea involuntară. Memoria care înregistrează evenimentele este distorsionată,astfel fiind răspunzătoare de erori de cronologie.

        Povestea începe cu treizeci şi doi de ani înaintea naşterii protagonistului-narator (naratorul anticipând nașterea sa chiar la începutul romanului) şi se termină precipitat (după cum am notat mai sus,timpul pare a se grăbi spre final), printr-o implozie, în plină tinereţe a acestuia.

      

Bibliografie

Salman Rushdie,Copiii din miez de noapte; traducere și note de Radu Paraschivescu.

Ediția a II-a,revăzută. Iași: Editura Polirom,2007

ISBN 978-973-46-0602-3

GRACE AKELLO - Encounter

Teach me to laugh once more
let me laugh with Africa my mother
I want to dance her drum-beats
I am tired of her cries
Scream with laughter
roar with laughter
Oh, how I hate this groaning

Africa groans
under the load of her kwashiokered children
she weeps
what woman would laugh
over her children's graves

I want to laugh once again
let me laugh with you
yes, even you my brother who blames me for breeding...
I laugh with you
even you who sell me guns
preserving world peace
while my blood, Africa's blood stains Earth
let laughter be my gift to you
my generous heart overflows with laughter
money and vanity harden yours
clogged in your veins, the blood no longer warms your heart
I will teach you yet

I am not bush, lion, savagery
mine are the sinews which built your cities
my sons fighting your wars
gave you victory, prestige
wherein lies the savagery in Africa...
Your sons in Africa looted our family chests
raping the very bowels of our earth
our gold line the streets of your cities...
where are pavements in Africa

Laugh with me
Do not laugh at me
my smile forgives all
but greed fetters your heart
the nightmare of our encounter is not over
your overgrown offspring
swear by the western god of money and free enterprise
that they are doing their best for Africa
indeed, Africa the dumping ground
Africa the vast experimental ground
the army bases in the developing parts
enhanced military aid in the loyal parts
family planning programmes in the advanced parts

My son built your cities
What did your son do for me...

When I have Fears that I may cease to be by John Keats. 1795–1821

WHEN I have fears that I may cease to be

Before my pen has glean’d my teeming brain,

Before high piled books, in charact’ry,

Hold like rich garners the full-ripen’d grain;

When I behold, upon the night’s starr’d face,

Huge cloudy symbols of a high romance,

And think that I may never live to trace

Their shadows, with the magic hand of chance;

And when I feel, fair creature of an hour!

That I shall never look upon thee more,

Never have relish in the faery power

Of unreflecting love!—then on the shore

Of the wide world I stand alone, and think

Till Love and Fame to nothingness do sink

Tears, Idle Tears by Tennyson, Alfred

Tears, idle tears, I know not what they mean,
Tears from the depth of some divine despair
Rise in the heart, and gather to the eyes,
In looking on the happy Autumn-fields,
And thinking of the days that are no more.

Fresh as the first beam glittering on a sail,
That brings our friends up from the underworld,
Sad as the last which reddens over one
That sinks with all we love below the verge;
So sad, so fresh, the days that are no more.

Ah, sad and strange as in dark summer dawns
The earliest pipe of half-awakened birds
To dying ears, when unto dying eyes
The casement slowly grows a glimmering square;
So sad, so strange, the days that are no more.

Dear as remembered kisses after death,
And sweet as those by hopeless fancy feigned
On lips that are for others; deep as love,
Deep as first love, and wild with all regret;
O Death in Life, the days that are no more.

Porphyria's Lover by Robert Browning 1812–1889

  

The rain set early in tonight,

The sullen wind was soon awake,

It tore the elm-tops down for spite,

And did its worst to vex the lake:

I listened with heart fit to break.

When glided in Porphyria; straight

She shut the cold out and the storm,

And kneeled and made the cheerless grate

Blaze up, and all the cottage warm;

Which done, she rose, and from her form

Withdrew the dripping cloak and shawl,

And laid her soiled gloves by, untied

Her hat and let the damp hair fall,

And, last, she sat down by my side

And called me. When no voice replied,

She put my arm about her waist,

And made her smooth white shoulder bare,

And all her yellow hair displaced,

And, stooping, made my cheek lie there,

And spread, o'er all, her yellow hair,

Murmuring how she loved me — she

Too weak, for all her heart's endeavor,

To set its struggling passion free

From pride, and vainer ties dissever,

And give herself to me forever.

But passion sometimes would prevail,

Nor could tonight's gay feast restrain

A sudden thought of one so pale

For love of her, and all in vain:

So, she was come through wind and rain.

Be sure I looked up at her eyes

Happy and proud; at last I knew

Porphyria worshiped me: surprise

Made my heart swell, and still it grew

While I debated what to do.

That moment she was mine, mine, fair,

Perfectly pure and good: I found

A thing to do, and all her hair

In one long yellow string I wound

Three times her little throat around,

And strangled her. No pain felt she;

I am quite sure she felt no pain.

As a shut bud that holds a bee,

I warily oped her lids: again

Laughed the blue eyes without a stain.

And I untightened next the tress

About her neck; her cheek once more

Blushed bright beneath my burning kiss:

I propped her head up as before,

Only, this time my shoulder bore

Her head, which droops upon it still:

The smiling rosy little head,

So glad it has its utmost will,

That all it scorned at once is fled,

And I, its love, am gained instead!

Porphyria's love: she guessed not how

Her darling one wish would be heard.

And thus we sit together now,

And all night long we have not stirred,

And yet God has not said a word!

see on: https://www.youtube.com/watch?v=rWiPuE1zjuo 

La Belle Dame Sans Merci by John Keats

O, what can ail thee, knight-at-arms,
Alone and palely loitering?
The sedge has wither'd from the lake,
And no birds sing.

O what can ail thee, knight-at-arms,
So haggard and so woebegone?
The squirrel's granary is full,
And the harvest's done.

I see a lily on thy brow
With anguish moist and fever dew;
And on thy cheek a fading rose
Fast withereth too.

I met a lady in the meads,
Full beautiful—a faery's child,
Her hair was long, her foot was light,
And her eyes were wild.

I made a garland for her head,
And bracelets too, and fragrant zone;
She look'd at me as she did love,
And made sweet moan.

I set her on my pacing steed
And nothing else saw all day long,
For sidelong would she bend, and sing
A faery's song.

She found me roots of relish sweet,
And honey wild, and manna dew,
And sure in language strange she said—
"I love thee true."

She took me to her elfin grot,
And there she wept, and sigh'd full sore;
And there I shut her wild wild eyes
With kisses four.

And there she lullèd me asleep,
And there I dream'd—Ah! woe betide!
The latest dream I ever dream'd
On the cold hill's side.

I saw pale kings and princes too,
Pale warriors, death-pale were they all;
They cried—"La Belle Dame sans Merci
Thee hath in thrall!"

I saw their starv'd lips in the gloam,
With horrid warning gapèd wide,
And I awoke and found me here,
On the cold hill's side.

And this is why I sojourn here,
Alone and palely loitering,
Though the sedge is wither'd from the lake,

And no birds sing.